D-le doctor, mă doare ..oul STÎNG! – Da, dar eu sunt doctor în DREPT!
Cum faci ca soţia să urle la sfîrşitul actului sexual? –Iţi ştergi ...p**a de perdea!
Bancuri.... fara perdea....
D-le doctor, mă doare ..oul STÎNG! – Da, dar eu sunt doctor în DREPT!
Cum faci ca soţia să urle la sfîrşitul actului sexual? –Iţi ştergi ...p**a de perdea!
Presa britanica
Presa britanica: “Neo-nazistii greci se extind si in Romania”
Partidul Zorii Aurii din Grecia a anunţat că va continua să-şi extindă filialele şi în diaspora, continuând în acelaşi timp să întreţină legături regulate cu camarazii lor de la organizaţiile similare din România, Germania sau Italia.
Dorinţa de extindere internaţională vine după ce sondajele au arătat că Zori Aurii şi-a consolidat poziţia de a treia forţă politică din Grecia, având cel mai rapid ritm de dezvoltare. După ce anul trecut a intrat în parlament obţinând 18 locuri, naţionaliştii sunt cotaţi acum cu un procent de 11,5% într-un sondaj recent realizat de institutul Public Issue.
Această temă a fost abordată în presa britanică, cotidianul The Guardian anunţând că formaţiunea se concentrează acum pe extinderea internaţională. Astfel luna trecută a fost deschis un birou în Germania şi se intenţionează să fie create filiale şi în Australia. Ca parte a eforturilor de răspândire internaţională, Zori Aurii s-a concentrat de asemenea asupra Statelor Unite şi a Canadei, care a atras zeci de mii de imigranţi greci după războiul civil devastator din 1946-1949.
Partidul “nu vrea doar să devină polul central al unei alianţe pan-europene a neo-naziştilor, chiar dacă în public neagă acest lucru cu tărie. Vrea să îşi extindă influenţa în întreaga lume”, a declarat Dmitris Psarras, autorul unei cărţi despre istoria acestei organizaţii. El a mai spus că membri ai partidului se întâlnesc regulat cu naţionaliştii români, italieni sau germani. În România, singura organizaţie parteneră a Zorilor Aurii esteNoua Dreaptă, relaţiile bilaterale datând de mai mulţi ani de zile şi s-au concretizat prin vizite oficiale în Grecia a unor delegaţii din ţara noastră.
Partidul Zorii Aurii a zguduit în luna iunie a anului trecut sistemul politic din Grecia obţinând la alegerile parlamentare 7 la sută din voturi, revenindu-i astfel 18 locuri în Parlamentul din Atena. De atunci a crescut constant în sondaje, depășind 10 procente din opțiunile de vot. Sursa: FrontPress.ro
Zile libere
Musulmanii din Germania cer zile de sarbatoare recunoscute oficial
De Paşte, magazinele şi birourile sunt închise în Germania: e sărbătoare, nu se lucrează! O situaţie normală pentru cele mai importante sărbători creştine. Musulmanii din Republica Federală revendică acum la rândul lor două zile libere la nivel naţional.
60% din locuitorii Germaniei sunt creştini. Prin urmare, în această ţară există nouă zile de sărbătoare cu substrat creştin la nivel federal. În anumite landuri, numărul zilelor de sărbătoare pe an ajunge la 13. În toate aceste zile nu se lucrează.
Zile libere pentru sărbători musulmane nu există încă în Germania, unde 5% din populaţie se declară de religimie islamică. Un dezechilibru nefericit, în opinia şefului Consiliului Central al Musulamanilor din Germania, Aiman Mazyek: “Numărul musulmanilor este aici deja semnificativ. De ce să nu existe un calendar interreligios de sărbători?”
Două zile libere oficiale
Mazyek propune declararea oficială a două zile de sărbătoare pentru musulmani: una în timpul lunii de post Ramadan, a doua în cea mai importantă zi din an pentru credincioşii islamici – Sărbătoarea Sacrificiului. “Nu este vorba de introducerea unei zile libere suplimentare pentru toţi. Dar dacă astfel de zile ar fi recunoscute oficial, ar fi un semn frumos de toleranţă şi integrare”, consideră Mazyek.
Propunerile lui Mazyek au stârnit, cum era de aşteptat, reacţii diverse. Partidul Social-Democrat a salutat de principiu aceste idei, în timp ce ministrul pentru probleme sociale din landul Renania de Nord-Vestfalia crede că noi zile libere nu ar putea fi finanţate de bugetele actuale. Episcopul auxiliar catolic de Hamburg Hans-Jochen Jaschke consideră că şi sărbătorile musulmane ar merita să fie protejate prin lege, chiar dacă “nu au caracterul public şi amploarea sărbătorilor din tradiţia creştină.”
Creştin-democraţii vor să apere actualele sărbători
Parlamentarul CDU Patrick Sensburg a declarat pentru Deutsche Welle că numărul musulmanilor din Germania – aproximativ patru milioane – nu reprezintă un argument pentru zile libere speciale: “Ar trebui acum să calculăm procentajul musulmanilor din societatea germană şi să împărţim sărbătorile după acest criteriu? Am crea astfel o societate bazată pe arbitrar şi reprezentare proporţională.” În acest fel, fiecare ar putea revendica zile de sărbătoare proprii. “Am deschide o discuţie privind cotele de sărbători pe care le-ar primi fiecare religie”, spune Sensburg, care arată că, în acest caz, şi evreii, hinduşii sau ateiştii ar putea cere anumite zile libere oficiale.
Sensburg crede că este mai importantă protejarea sărbătorilor actuale în Germania. “Nu avem în această ţară o tradiţie musulmană, aceasta este realitatea. Sărbătorile existente au deja o bogată tradiţie. Nu le putem diminua acest statut acordând în compensaţie statut de sărbătoare altor zile.” Sensburg avertizează că discuţia despre declararea de sărbători religioase suplimentare periclitează tradiţiile din societatea germană.
Primele concesii, în Bremen şi Hamburg
Aiman Mazyek face propuneri concrete. Angajaţii creştini şi musulmani ar trebui să-şi ţină locul reciproc în zilele de sărbătoare ale celor două religii. Modelul ar exista deja în poliţie, unde angajaţii musulmani lucrează de Paşte pentru colegii lor creştini. Acelaşi lucru l-ar putea face creştinii de Sărbătoarea Sacrificiului, dacă aceasta ar fi recunoscută oficial în Germania, arată Mazyek.
Pentru moment, este puţin probabil să se declare oficial sărbători musulmane la nivel federal, cu sau fără zi liberă. Totuşi, comunitatea islamică primeşte sprijin de la unele landuri. În cel mai mic land german, Bremen, a intrat anul acesta în vigoare un acord semnat de autorităţi cu asociaţiile musulmane, care le permite angajaţilor din această comunitate religioasă să îşi ia trei zile libere neplătite pe an, cu ocazia unor mari sărbători musulmane. Şi la Hamburg s-a elaborat o înţelegere similară, care urmează să fie aprobată.De Friedel Taube, Ovidiu Suciu - Deutsche Welle
Putin la Marea Neagra
In spatele manevrelor lui Putin la Marea Neagra
Putin a ordonat pe neașteptate manevre militare în Marea Neagră. Participă chiar el, alături de ministrul apărării, Serghei Shoigu, la supravegherea acestora din portul Anapa de la Marea Neagră. 36 de nave de război, 7000 de militari și 250 de blindate vor face 3 desanturi, unul pe ţărmul caucazian. A fost suficient ca toată lumea să înceapă să-și dea cu părerea, analiștii să scoată de la naftalină scenarii apocaliptice și fel de fel de explicaţii și motivaţii, doar asta este treaba lor.
Interesant este ceea ce se ascunde în spatele acestor manevre, lucruri care nu prea favorizează Rusia lui Putin. Mi se pare relevant și momentul în care a fost dat ordinul de către Putin, la 4 noaptea, de pe drumul de întoarcere de la summitul BRICS (care cuprinde țările emergente Brazilia, Rusia, India, China și Africa de Sud) din Durban, Africa de Sud.
Ce l-a făcut pe Putin să dea un astfel de ordin tocmai atunci? Poate fi o explicație care ar putea ține mai mult de psihologia lui Putin, despre care se știe că este un ins impetuos și de multe ori necugetat. Să fiu bine înțeles, este un adevărat lider, dar are acest defect care are tendința să se dezvolte și să se manifeste la fiecare dictator în parte, pe măsură ce puterea lui devine totală. Așa s-au comportat toți dictatorii până la Saddam Hussein și Ceaușescu, i-au eliminat pe oamenii valoroși din preajma lor pe motiv că le contestau deciziile înconjurându-se de lingăi care îi ridicau în slăvi, orice tâmpenie ar decide.
Nici Putin nu este imun la astfel de lucruri, putem vedea că și el și-a concediat toți colaboratorii inteligenți și competenți, ultimii fiind ministrul de finanțe Alexei Kudrin și ministrul apărării Anatoli Serdiukov, asupra ultimului voi reveni. Faptul că Putin se lasă cuprins de furie și mai întâi ordonă, apoi gândește, s-a dovedit în cel puțin două cazuri. Au fost și altele, dar acestea le consider suficient de reprezentative.
Primul caz ar fi atacul informatic asupra Estoniei din 2007 ca și reacție la mutarea monumentului soldatului sovietic, o prostie după părerea majorității analiștilor. Rusia și-a dezvăluit atunci potențialul de atac cibernetic pentru un lucru minor, făcând ca NATO să ia măsuri defensive, inclusiv prin crearea unui centru european destinat tocmai acestor cazuri chiar la Tallin. Ori, Rusia putea să aștepte și să-și folosească acest atu cu altă ocazie în cazul unor mize mai importante, cu această mișcare proastă a făcut ca NATO să se pregătească și să-și ia măsurile din timp, neutralizând din fașă o armă potențială teribilă. Despre al doilea caz, ceva mai jos.
Gazele de șist și supremaţia energetică a Rusiei
Cu puțini ani în urmă Europa tremura la propriu de spaima Gazpromului mai mult decât tremura câteva decenii la rând de cea a fostei Armate Roșii. Rusia, prin intermediul Gazprom, dicta politica de aprovizionare cu gaze a UE pe cale de a deveni tot mai dependentă și legată de robinetul de gaze al Rusiei. Părea ca această dependență să crească tot mai mult, nimic nu stătea în calea înrobirii energetice a UE de către Rusia. Unii analiști politici, unii președinți de state (printre care și cel român) au tras semnale de alarmă, dar UE se complăcea în situația dată, era mult mai ieftină și mai comodă oferta tentantă a Rusiei, care se angaja că este un partener serios al UE. Până în iarna lui 2009, când Putin decide brusc să pedepsească Ucraina tăindu-i gazul timp de două săptămâni în plină iarnă. Dar conductele de aprovizionare ale vestului Europei treceau prin Ucraina, astfel că UE a avut parte de un duș rece (și la propriu, și la figurat).
Reacția UE a fost pe măsură, încrederea în partenerul rus a scăzut dramatic, europenii căutând resurse alternative, ideea gazoductului Nabbucco primind un nou impuls. Pe lângă variantele clasice a apărut și varianta gazelor de șist aplicată tot mai mult în Europa. Ceea ce este evident, UE încearcă și reușește să scadă tot mai mult dependența de gazul rusesc. Rusia a acționat la fel ca și pescarul care în loc să aștepte peștele să muște momeala, smucește undița când acesta abia o adulmecă. Nu este de mirare că poziția Rusiei față de UE este în declin, vedem asta și asupra importanței acordate liderului acesteia Vladimir Putin. Dacă cu puțini ani în urmă el era prezent peste tot, la tot ce înseamnă reuniune europeană, iar fiecare vorbă a lui era disecată și interpretată, azi vedem o izolare crescândă a acestuia în spațiul european, din motive multiple, dar și chestiunea gazelor este una dintre ele.
Ca o paranteză asupra poziției României față de chestiunea gazelor de șist. Noi nu suntem în situația altor state europene net dependente de resurse externe, importăm doar circa 25-30% din necesar, restul fiind acoperit din producția internă. Avem nevoie de importuri numai pe timp de iarnă, deci nu suntem atât de presați, iar acele importuri le putem lua multă vreme de la ruși, chiar dacă mai scump, nu prea au cum să ne strângă cu ușa. Asupra oportunității dezvoltării la noi a tehnologiei gazelor de șist, nu avem nevoie să ne grăbim, putem sta liniștiți să vedem ce rezultate au alții. Sunt fel de fel de temeri ecologiste, vom trăi și vom vedea, dar e mai bine să vedem pe pielea altora, nu pe a noastră. Mai e și aspectul propagandei contra unor tehnologii sau altora, în care sunt mulți care și-ar putea băga coada. De exemplu, în anii 80, verzii din RFG, sponsorizați la greu de URSS (numiți de Brejnev acei idioți utili), prin campania lor împotriva armelor nucleare americane staționate pe teritoriul german, au făcut ca RFG să nu folosească centrale nucleare, iar accidentul de anul trecut de la Fukushima a îndepărtat și mai mult orizontul de timp în care Germania va face uz de energia nucleară. Părerea mea, în cazul gazelor de șist, este că nu e cazul să ne grăbim.
Revenind la Putin, consider că acesta a greșit în cele două cazuri, dar dacă ar fi avut colaboratori inteligenți și ar fi ascultat de ei, poate nu ar fi scăpat din mână două din armele potențiale letale ale Rusiei. În acest context ar trebui să privim și ordinul său de a începe manevre militare urgent în Marea Neagră. Confruntat cu scăderea importanței și potențialului Rusiei pe plan mondial, de asemenea nevoit să facă față unei creșteri de nepopularitate pe plan intern căreia nu știe decât să-i opună metode brutale (anul 2012 a fost anul cu cele mai grave reprimări de după perioada sovietică), Putin încearcă un exercițiu de imagine atât pentru uz intern, cât și extern. Vrea se demonstreze rușilor și occidentalilor că încă este un lider puternic, care trebuie luat în calcul măcar pe plan regional, iar ultima resursă este puterea militară. Odată scăpate din mână alte pârghii, ca orice imperiu în descreștere și aproape de disoluție, încearcă o demonstrație de forță care să amâne inevitabilul. Dar cum stă Rusia la acest capitol astăzi?
Puterea militară rusă
Imperiul trosnește pe la încheieturi, Cecenia nu este pacificată, insurgența continuă la un nivel scăzut și nu numai că nu a fost izolată, ci s-a extins în republicile preponderent musulmane vecine ca și Daghestan și Kabardino-Balkaria, chiar și în cele nemusulmane ca și Osetia de Nord.
Dar Putin se bazează în consolidarea încrederii în puterea brută, forțele armate, dar nu pe soldatul rus care dezertează tot mai mult, ci pe programul ambițios de înarmare anunțat cu surle și trâmbițe, în valoare de 700 de miliarde de dolari până în 2020. Au trecut deja doi ani de la anunțul acestui program și rezultatele sunt departe de cele preconizate. Să luăm câteva exemple de programe de dotare și înzestrare a armatei ruse care ar fi trebuit să facă din aceasta una modernă și capabilă de a face față războiului actual.
Unul din partizanii modernizării armatei ruse a fost chiar fostul ministru al apărării Anatoli Serdiukov, cel care a fost trup și suflet pentru achiziția de armament din străinătate susținând faptul că pe unele domenii complexul militar industrial moștenit din epoca sovietică nu are cum să producă componente necesare modernizării forțelor armate rusești. A fost înlocuit împreună cu toți colaboratorii săi în noiembrie 2012, în locul său venind actualul ministru al apărării Serghei Shoigu. Interesantă mi se pare soarta actuală a proiectelor inițiale anunțate cu mare tam-tam la vremea respectivă. Spre exemplu, în ianuarie 2013 a fost anulat contractul cu compania italiană IVECO pentru producerea sub licență a blindatului ușor LMV M65, contract semnat în 2011.
Să luăm cazul navelor port-helicoptere Mistral de fabricație franceză. Contractul inițial prevedea achiziționarea a patru astfel de nave destinate fiecărei flote, cea a Mării Negre, a Mării Baltice, a Oceanului Înghețat și a celui Pacific. Primele două urmau să fie fabricate în Franța, iar următoarele două pe șantierele navale rusești sub licență franceză. Porthelicopterul de clasa Mistral este capabil să poarte 16 elicoptere de luptă și transport trupe, Rusia anunțând că le va dota cu elicoptere Ka-29 și Ka-52. Mai poate duce 70 de vehicule blindate sau 24 tancuri, precum și 750 militari ce pot fi debarcați de pe vehicule amfibie (am scris la vremea respectivă înCaucazul și Mistralul). Ori, la o lună după debarcarea lui Serdiukov, Dmitri Rogozin (am vorbit de el înTransnistria lui Rogozin), din funcția de vice-premier anunța că Rusia va decide construcția ultimelor două nave Mistral abia după ce le va testa pe primele două în condiții reale. Analiștii ruși s-au grăbit să explice că acestea ar costa tot atât cât primele două cumpărate din Franța, fiind un efort financiar prea mare (2,4 miliarde USD), iar industria rusă de apărare poate să facă altele mai bune cu costuri mai mici, de aceea programul va fi abandonat după cumpărarea primelor două nave. Păi tocmai asta a fost rațiunea contractului cu francezii, faptul că industria militară rusă nu este capabilă să realizeze această performanță! Și dacă 2,4 miliarde de dolari este mult, cum rămâne cu cei 700 de miliarde de dolari promiși pentru dotarea forțelor armate rusești?
Primele două nave Mistral vor intra în dotarea Flotei Pacificului și a protecției Insulelor Kurile disputate cu Japonia, am explicat rațiunea acestui fapt în articolul Rusia și apărarea imperiului.
Debarcarea lui Anatoli Serdiukov și a colaboratorilor săi din fruntea ministerului rus al apărării este o victorie a complexului militar industrial în bătălia pentru resursele destinate armatei. Pe noi, cei aflați în tabăra opusă, acest lucru nu poate decât să ne bucure, ținând cont de eșecurile constante înregistrate de acest sector. Câteva exemple. Racheta Bulava a avut până acum 12 teste, dintre care jumătate au fost eșecuri. Dezastrul contractului cu India pentru portavionul Gorshkov este un alt exemplu ilustrativ asupra capabilității industriei militare rusești. Programul noului sistem de rachete marine Pantsir-M va fi amânat cu cel puțin trei ani. Sistemul tactic de comandă și control (C-2), care ar putea apropia armata rusă de sistemul de luptă multicentric este amânat pe timp nedefinit, în timp ce în armata americană se vorbește de implementarea lui C4I (comandă, control, comunicații, computere și inteligență). În același timp, s-a ajuns ca armata să refuze unele produse, de exemplu sistemul Pantsir (pe care Rusia îl exportă!), aviația să susțină că noul avion de traspport Il-476 nu corespunde caracteristicilor cerute pentru luptă sau marina să susțină că noul portavion nuclear rusesc (ce ar urma să fie lansat la apă în 2018) să fie doar o copie necorespunzătoare cerințelor actuale a unui proiect abandonat în perioada sovietică, respectiv Ulianovsk, toate acestea în urma corupției și dispariției banilor alocați de guvern în buzunarele largi ale responsabililor cu complexul militaro-industrial rusesc. Până la urmă aceasta este miza, banii, iar sumele acordate industriei de apărare vor continua să fie sifonați și armata va fi dotată ca și până acum. Iar în urma crizei și scăderii exportului de materii prime, banii nu vor fi cei promiși, ci mult mai puțini, dar chiar și aceștia vor fi jefuiți.
Iar scăderea prestigiului Rusiei și a puterii ei de a impresiona și negocia continuă. Un alt exemplu este cazul Siriei. Se știe faptul că Bashar al-Assad este un aliat al Rusiei, el a închiriat acesteia singurul port disponibil pentru flota rusă în Marea Mediterană. Dar regimul lui Bashar al-Assad este pe ducă, la fel cum s-a întâmplat cu Libia lui Gaddafi.
Rusia a mai încercat o demonstrație militară pentru a-și arăta susținerea față de Siria, dar s-a acoperit de ridicol și nu i-a fost de niciun folos. Am scris atunci: “Este ca şi imaginea flotei militare ruse în portul sirian Tartous, impunătoare de la distanţă, dar găunoasă pe măsură ce te apropii. Singurul portavion rusesc, Amiral Kuznetzov, a sosit la 8 ianuarie 2012 în portul sirian, însoţit de fregata Amiral Chabanenko, remorcherul Nikolai Chiker şi trei mici vase cisternă. Această flotă a plecat din Severomorsk, lângă Murmansk, la începutul lui decembrie. În Marea Mediterană li s-a mai alăturat un vas cisternă şi corveta Mudri, din flota de Baltica, precum şi corveta Ladni din flota Mării Negre. La Tartous, flota rusă a încărcat alimente, apă şi combustibil. Doar Chabanenko, Ladni şi cisterna Lena au acostat, portavionul Kuznetzov fiind prea mare şi rămânând ancorat mai în larg. La 10 ianuarie flota rusă a părăsit apele siriene, Ladni spre Sevastopol, iar portavionul Amiral Kuznetzov înapoi spre Severomorsk.
Aceasta este imaginea de la distanţă, dar dacă ne apropiem puţin, vom vedea că portavionul Kuznetzov de 60000 de tone are capacitatea de a duce până la 50 de aparate de luptă, 26 cu aripă fixă (avioane) şi restul elicoptere, mai puţin decât jumătate din capacitatea unui portavion american de clasa Nimitz. La Tartous, Kuznetzov a avut doar opt avioane Su-33 şi două elicoptere Ka-27S pentru căutare-salvare, poate în cazul în care s-ar fi pierdut vreun Suhoi. Dar nu avea deloc Ka-27RLD, elicoptere radar de avertizare timpurie (early warning), fără de care întreaga flotă era practic legată la ochi.
Îi lipseau cu desăvârşire şi elicopterele Ka-27PLO, cu capacităţi de luptă antisubmarin, poate că amiralii ruşi considerau că fregata ASW Amiral Chabanenko era suficientă pentru a asigura protecţia întregului convoi.” (întregul articol aici: Transnistria și anul geopolitic 2012)
Cipru, ultima lovitură
Cipru, această insulă în Marea Mediterană este divizată în urma confruntărilor între Grecia și Turcia în două părți, cea nordică fiind legată strict de Turcia din 1974. Restul insulei face parte din UE, dar are o caracteristică specială, este un paradis fiscal. În ce sens și ce înseamnă asta? La fel ca și alte teritorii cu slab potențial economic (insulele Virgine, Bahamas și altele), pentru compensa aceste deficit s-a orientat spre sistemul bancar. Dar cum? Prin taxe extrem de mici pentru depozite bancare și impozite infime pe profit, aceste paradisuri fiscale au atras sume mari de bani, mai ales că nu se pun prea multe întrebări asupra provenienței acestora. Astfel Cipru a ajuns un centru financiar important, de aici extrăgându-și bunăstarea mult deasupra posibilităților reale. Să dau un exemplu.
Dacă înregistrez o firmă cu sediul în Cipru voi plăti impozitul pe profit în această țară, putând să-mi desfășor activitatea comercială oriunde, dar impozitul pe profit, conform reglementărilor internaționale pentru evitarea dublei impozitări, le voi plăti doar în Cipru, atâta timp cât voi desfășura acele activități doar prin sucursale și nu prin filiale, acestea din urmă având personalitate juridică în țara în care le deschid. Deci, îmi fac o firmă în Cipru cu o sucursală în România, desfășor toată activitatea comercială în România, dar aici plătesc doar TVA, CAS-ul și impozitul pe salarii angajaților, impozitul pe profit îl plătesc în Cipru, chiar dacă acolo nu am decât sediul sub forma unei căsuțe poștale. Și e o diferență să plătești impozit pe profit de 16% în România sau 2-3% în Cipru. Aceasta se numește o companie off-shore, și mulți dintre miliardarii noștri de carton au procedat sau procedează așa.
Dar care este avantajul Ciprului față de alte paradisuri fiscale de peste mări și țări? E simplu, Cipru este în Uniunea Europeană, și așa beneficiază de o mulțime de scutiri de taxe intracomunitare, fiind mult mai atractiv. Astfel a atras o mulțime de bani rusești, mare parte greu de justificat. Sunt bani din intermedierile de export de gaze, se știe că Rusia vinde gazele prin intermediari care își trag partea leului, plus o grămadă de bani proveniți din activități rusești ilicite.
Acum când Ciprul a ajuns falimentar și cere ajutor de 10 miliarde de euro de la UE, prima măsură cerută de statele din uniune este curățarea sistemului bancar care a dus la această situație. Dar mare parte sunt bani depuși de entități rusești, unii obținuți ilegal sau pur și simplu spălați, iar blocarea acestor sume enorme lovesc greu Rusia. Vorbim de sume imense care evită impozitarea în Rusia, eludând taxe și impozite la bugetul rus! Taxe și impozite care ar trebui să fie folosite în beneficiul populației sau la alimentarea bugetului apărării cu care se lăuda Putin! Să vedem de ce sume vorbim. Conform analiștilor ruși, 80% dintre companiile imobiliare din Rusia își țin banii în Cipru.Aceiași analiști susțin că în cazul în care banii rusești din Cipru sunt blocați, 2% din produsul intern brut al Rusiei va fi compromis (asta a zis-o adjunctul fostului director al Băncii Centrale a Rusiei, Seghei Aleksashenko), ajungând ca această țară să aibă o creștere zero în acest an, practic o stagnare economică! În așa măsură sunt sifonați banii din economia Rusiei!
Veți putea spune ca Putin nu știe de acest lucru, la fel cum sunt unii care susțin și astăzi că Ceaușescu nu știa situația reală din România, fiind mințit de colaboratorii săi. Nu există o tâmpenie mai mare, atunci cum rămâne cu conducătorul puternic și grijuliu care știe și se preocupă de soarta fiecărui rus?
Dar să vedem reacțiile. Premierul Medvedev, cățelușul lui Putin care a făcut și pe președintele timp de patru ani (apoi a recunoscut că stabilise chestia cu rocada cu Putin încă din 2007) a calificat situația din Cipru ca și jaf, propunând crearea de paradisuri off-shore în insulele rusești ca și Kurile sau Sahalin. Deci zone exclusive prin care banii rusești să fie sifonați în continuare! Ce să ne mai așteptăm după o astfel de dovadă clară a legăturii între politicul la vârf din Rusia și corupție? Dar care e reacția lui Putin?
În primul rând, a început o campanie împotriva organizațiilor de protecție a drepturilor omului ce activau în Rusia, mă refer aici la Human Rights Watch, Amnesty International, Memorial, dar și altele legate strâns de Germania, fie că vorbim de partidele de la putere sau din opoziție. Tuturor acestora li s-au confiscat documente și calculatoarele, doar pentru a pune presiune pe occidentali. Dar asta e o mică parte din tabloul întreg.
Să facem o scurtă paranteză aici, de decenii Rusia (sub forma URSS sau sub forma Rusiei), încă de la 1945 a tot încercat să-i scoată pe americani din Europa. A tot încercat să fisureze NATO, încercând să-i atragă pe europeni, în speță Germania și Franța, puterile dominante ale UE, și să le antagonizeze cu SUA pentru a crea o fisură în NATO, tocmai în ideea apariției unei lumi multipolare. Spre exemplu, iată ce declara Putin (în 24.02.2012) că Europa se schimbă în favoarea Moscovei, NATO se dezintegrează și marile puteri europene în curând se vor alia cu Rusia împotriva SUA. Omul ăsta chiar știe ce spune?
Dar tocmai în această idee Rusia a făcut eforturi majore să se apropie de Germania și Franța, pentru germani a creat North Stream, sperând că îi va reuși manevra. Din cauzele prezentate mai sus, a eșuat. Apoi a venit dușul rece cu Siria, acum cu Cipru. Iar Putin a fost deranjat mult de chestia cipriotă, semn că are multe în legătură cu banii rusești care se spală pe acolo. Și nu prea înțelege reacția Germaniei, care a spus clar că nu este dispusă să bage bani pentru ca în continuare să-i fie subminată economia. Este normal, din cei zece miliarde de euro pentru salvarea Ciprului, cea mai mare parte va fi plătită de Germania, iar acestaă țară nu este dispusă să plătească pe cineva care îi va eluda în continuare taxele și impozitele. Că sunt bani rusești care fac asta, ghinionul lor!
Acesta este contextul în care Putin a ordonat manevre militare în Marea Neagră, care implică portul Sevastopol, cea mai apropiată bază de Siria și Cipru, dar mult prea departe pentru a fi efective. Iar aceste manevre și demonstrații de forță nu vor avea niciun impact major pe plan internațional, în sensul în care nu vor schimba cu nimic percepția occidentală față de Rusia. O furtună într-un pahar cu apă, în care Putin încearcă să arate că el mai contează cu ceva. A greșit, atât în chestiunea Siriei, cât și în cea a Ciprului, el nu mai contează. Dar va încerca în alte părți, după cum vedem și acum. Va trebui să ne ținem tari în problemele apropiate nouă, cum ar fi Basarabia. De Cristian Negrea
Biserici vandute
Germania isi vinde bisericile
Anunţul care se poate citi pe pagina web a Arhiepiscopiei Berlin (www.erzbistumberlin.de) este scurt şi are puţin de-a face cu misiunea evanghelizatoare a Bisericii Catolice şi, cu atât mai puţin, cu solemnităţile celebrate în Săptămâna Mare.
Arhiepiscopia încercă de mai multe săptămâni să vândă o capelă şi o biserică din secolul trecut, aflate în landurile Brandeburg şi Mecklemburg-Pomerania, rămase fără credincioşi. Preţul capelei din Loitz este de 20.000 de euro, incluzând un teren de 1057 mp şi o biserică din secolul trecut. O alta de 175 mp cu un teren de 952 mp se vinde cu 135.000 euro.
Biserica Evanghelică, ce se confruntă cu aceeaşi suferinţă ca şi cea catolică, a decis să folosească informatica pentru a-şi pune în vânzare clădirile pe care nu le mai poate finanţa din cauza lipsei de bani şi a plecării masive a credincioşilor. Pentru aceasta a creat pagina www.kirchengrundstuecke.de, unde anunţă vânzarea a 170 de biserici şi case parohiale şi a 140 de terenuri.
Biserica Evanghelică a închis între 1990-2010 cca 340 de lăcaşuri, dintre care 46 au fost demolate; este posibil ca alte mii de lăcaşuri să trebuiască să fie închise în următoarele două decenii. Pastorul Reinhardt Maiwack, purtătorul de cuvânt al instituţiei, spune pentru El Pais că “între 120.000-150.000 de persoane părăsesc Biserica în fiecare an”.
Statisticile Bisericii Catolice sunt similare. Potrivit raportului anual pentru 2011-2012 al Conferinţei Episcopale, 126.488 de persoane au abandonat în 2011 Biserica Catolică germană, o hemoragie care i-a obligat pe episcopi să închidă peste 400 de biserici. “În viitorii 10 ani se calculează că circa 700 de lăcaşuri vor înceta să mai fie folosite la celebrarea liturghiei”, afirmă purtătorul de cuvânt al Conferinţei Episcopale, Mathhias Kopp.
Vânzarea bisericilor catolice şi evanghelice din Germania ţine de legea fermă a capitalismului: fără bani şi fără credincioşi, lăcaşurile îşi pierd raţiunea de a exista, iar autorităţile trebuie să le vândă. Potrivit statisticilor oficiale, în prezent există în Germania cu 10% mai puţin catolici şi cu 17% mai puţini evanghelici decât la începutul anilor ’90.
Dar această vânzare a scos la iveală un fenomen ce nu poate fi acceptat de credincioşi şi care provoacă îngrijorare. Marea majoritate a bisericilor vândute sunt transformate în restaurante, piste de dans, gimnazii şi birouri de lux, cum s-a întâmplat cu lăcaşul evanghelic Stephanuskirche, din elegantul cartier Eimsbüttel din Hamburg, sau cu mânăstirea Geistingen, de lângă Koln, devenită un luxos complex de locuinţe.
Această metamorfoză, acceptată cu mare greutate de credincioşi, a provocat recent o aprigă polemică în Hamburg, un oraş bogat, cult, liberal, tolerant, mândru de a fi ‘o poartă deschisă spre lume’. Faimoasa toleranţă hanseatică s-a făcut ţăndări, la începutul lui februarie, când s-a aflat că biserica evanghelică Kapernaum, cu un turn de 44 m, a fost achiziţionată de o comunitate musulmană ce doreşte transformarea acestui edificiu istoric în moschee.
Comunitatea turcă Al-Naour va da curând publicităţii planurile de remodelare a interiorului său, promiţând că faţada va rămâne neschimbată iar turnul nu va fi transformat în minaret. “Cea care a fost o casă a lui Dumnezeu va continua să fie o casă a lui Dumnezeu”, spune Daniel Abdin, liderul comunităţii. “Ea va fi deschisă tuturor celor care vor dori să o viziteze”. Articol de Enrique Muller, Berlin – Traducerea Julieta Ioan –Rador
Abonați-vă la:
Postări (Atom)