Exact la fel se întâmplă atunci când ai norocul să dai peste acele persoane care îţi deschid ochii mari şi te fac să vezi lucrurile chiar aşa cum sunt. Ei sunt aceia care nu te menajează, nu te cocoloşesc, nu te susţin orice ai face, nu se arată deloc impresionaţi nici de reuşitele şi nici de eşecurile tale dar te felicită când faci ceva demn de atenţia lor şi îţi aruncă un „ţi-am zis eu că aşa o să se întâmple dar tu nu ai vrut să asculţi” atunci când greşeşti, nu îţi întind o mână de ajutor atunci când te văd luptând să te ridici de la pământ, nici nu se dau peste cap să te dărâme. Îi asemăn cu un săpun pentru că mereu sunt prin preajmă, dar nu fac nimic pentru ca tu să-i remarci sau ca să stabiliţi o relaţie de orice tip, sunt utili într-adevăr şi au darul să îţi arate realitatea într-un mod dureros, usturător, dar obiectiv. Le eşti indiferent dar nu pot să nu fie deranjaţi de faptul că încă mai visezi şi speri ca prostul la anumite lucruri pe care în mod clar nu le obţii. Iar dacă văd şi văd că te încăpăţânezi ca în ciuda unor dovezi clare să îţi menţii starea de îndobitocire poţi fi sigur că în momentul în care vei deschide în cele din urmă ochii, ei vor fi primii pe care îi vei vedea căci va fi plăcerea lor să te mai mustre odată, să te dojenească şi să îţi spună că probabil vei trece şi peste asta.
Pe ei, „spumanţi lacrimogeni”, duri dar mai înţelepţi ca mine, neîndurători dar având mai mereu dreptate, obiectivi şi nepăsători… Pe ei îi apreciez şi mi-i doresc mai mult în preajma mea decât pe codoşii care să îmi dea mereu dreptate, să renunţe uşor în favoarea a ceea ce vreau sau spun eu, să facă o groază de complimente gratuite şi neadevărate. Le sunt recunoscătoare celor care îmi dau o plamă sau un şut în fund dar îmi arată adevărul decât celor care îmi prezintă totul în nunaţe de roz şi mă îndeamnă să continui vânătoarea după cai verzi pe pereţi.
Lor le sunt datoare şi recunoscătoare pentru că nu m-au tratat tocmai bine. Lor le-aş spune oricând „Mersi că eşti atât de răutăcios/răutăcioasă şi neîndurat/ă, că iarăşi m-ai făcut să plâng, că nu te-ai sinchisit să-ntinzi o mână să mă pot ridica de la pământ!”
