Se pare ca oamenii sunt vesnic nemultumiti...Avem in noi un germene care ne facem sa simtim ca nimic nu e suficient si care, ce-i drept, e benefic evolutiei, dar...pana unde sa mergem cu carcoteala la adresa propriilor noastre vieti?! Am obosit sa vad numai oameni nemultumiti, oameni care asteapta minuni pentru a fi fericiti sau macar multumiti...
Imi spunea cineva demult ca in viata exista mai multe tipuri de "suferinte":
- sunt dramele, atunci cand pierzi pe cineva, cand tu sau cineva apropiat are o boala grava, cand ti se schimba iremediabil viata intr-un sens neales de tine;
- sunt problemele reale, grave, dar nu drame, ci momente in care nu poti percepe ziua de maine, atunci cand ai genul acela de suferinte si probleme, care, desi poate peste un timp nu vor mai conta, isi lasa amprenta, cum ar fi o despartire dureroasa, lipsa temporara a unui loc de munca;
- sunt acele nemultumiri adresate vietii noastre in general, de genul nu ma inteleg cu partenerul sau n-am partener, nu-mi convine jobul pe care il am;
- si mai sunt acele suparari pentru maruntisuri, "farafasticuri sau chiar rasfaturi", ca sa citez exact...gen aglomeratie in trafic care reuseste sa-mi strice dimineata, un telefon enervant, o vorba aruncata aiurea si tot asa...
Ma intreb insa daca este necesar sa trecem prin primele doua categorii ca sa incepem putin cate putin sa nu le mai dam atata importanta celorlalte?! Bineinteles, problemele sunt multiple, exemplele de mai sus fiind cat se poate de generale, si in plus le percepem subiectiv, dar cu putin efort, ele se pot incadra in una din categorii. Este foarte adevarat ca cel putin maruntisurile de care ziceam ne mananca nervii in fiecare zi, ca stresul imbolnaveste incet si sigur...dar nu depinde si de noi cat de mult le lasam sa ne afecteze?
Poate ca nu este atat de important sa avem tot ceea ce ne dorim si credem noi ca ne-ar placea (de multe ori ne mai si inselam :), cat sa ne dorim si sa ne placa ceea ce avem...E veche de cand lumea aceasta idee, dar cata atentie ii dam?!
Viata e formata din perioade in care predomina binele si altele in care ne e mai greu, ca sa nu zic mai rau, dar nu cred ca sunt in viata perioade in care totul este absolut roz, mie una nu mi s-a intamplat :) Trecand prin momente mai grele, am inteles ca insasi absenta unui motiv de suferinta trebuie sa fie o baza suficienta pentru a incerca sa ma bucur de fiecare zi! Observ constant in jurul meu cum oamenii, atunci cand isi doresc ceva, traiesc in asteptarea acelui ceva, tanjesc dupa fericirea pe care o vor avea candva, fara sa realizeze ca poate acel ceva nici nu este catalizatorul fericirii lor sau ca, atunci cand vor ajunge acolo unde isi doresc, vor exista alte motive de nemultumire pentru ca niciodata nu vor avea gama completa de dorinte implinite si, in realitate, traiesc in asteptarea binelui de maine, a minunii de maine...care de multe ori intarzie sa apara, producand frustrare si nemultumire. Astea se acumuleaza si devenim nefericiti pana in maduva oaselor, pentru ca apoi nici macar o dorinta implinita sa nu mai aiba aceeasi culoare, asta daca observam ca ni s-a implinit, daca nu cumva suntem prea ocupati cu nemultumirea din inertie.
E firesc sa ne dorim mai mult si sa facem tot ce putem pentru a implini ceea ce ne dorim, dar sa nu uitam ca si drumul pana acolo face parte din viata noastra, ea nu incepe doar atunci cand ni se implinesc dorintele si visele. In viata oricui exista motive de nemultumire si neimplinire, dar vor exista mereu, diferind poate doar planurile si aspectele asupra carora planeaza ele...cred ca fiecare om, daca se uita in urma si isi analizeaza macar si numai cativa ani, pe langa suferinte si dureri, pe care poate le-a si uitat, constata ca a trait minuni pe care nici nu si le imagina. Si cand spun asta, ma gandesc ca da, meritam multe, dar nu inseamna ca tot ce ni s-a intamplat bun, ni se datoreaza absolut, asa incat putem vedea minuni mai mici sau mai mari la tot pasul.
Viata este mult mai dinamica decat resimtim noi, nici un "azi" nu a fost ca "ieri" si nici un "maine" nu va fi ca "azi", dar pana vin momentele de poimaine, sa ne multumim si cu azi :) Nu e vorba de un "carpe diem" extrem, ci mai degraba de a face noi clipa si de a o percepe in asa fel incat sa merite traita. Sunt o multime de lucruri care ne pot produce bucurie azi si nu ma apuc acum sa spun ca si un curcubeu poate face asta :), nu de alta dar cunosc oameni care ar stramba din nas la astfel de bucurii sau oameni pentru care e o tragedie zgariatul masinii...
Ma incapatanez sa cred ca nu avem nevoie chiar de totul pentru a ne simti bine, pentru a zambi si a incerca sa fim macar putin fericiti...asa, de exercitiu, pana la fericirea aia mare care ne va pocni cand ni se vor implini toate dorintele si n-o s-o putem duce :)))
