Mirajul capitalismului:romanii care isi vind sufletele pe niste euro

Autor: Lia Romanov-ND Constanţa
Am desluşit într-un final mirajul şi calităţile popoarele din Europa la care românii visează atât de mult să ajungă şi cu care îşi doresc atât de mult să se confunde: aceste popoare pur şi simplu nu sunt din România! Atât de mulţi dintre noi fugim de patria mamă, fie din motive conştiente, fie siliţi de sistemul din ce în ce mai ineficient. În realitatea practică socială şi economică, popoarele europene mai „civilizate” au, de exemplu, mijloacele de a-şi face asigurări de sănătate fără a se îmbolnăvi când le vine factura. Şi ei, europenii „emancipaţi”, sunt oameni ca noi. Nişte oameni pe care destinul i-a plantat dincolo de graniţele României, oameni pe care providenţa i-a scăpat de un regim comunist. Nişte oameni care se bucură de un sistem aparent eficient şi au devenit, din acest motiv, auto-suficienţi.
Comoditatea sistemului a semănat în sufletele lor o lene otrăvitoare şi ei nu mai au alte ambiţii decât să aibă o casă şi copii sănătoşi, să aibă mereu burta plină. Imaginea lor despre o viaţă fericită se confundă de câteva decade cu pozele din muzee şi atlase ale regilor din epocile mai vechi, supraponderali, proptiţi ostentativ cu cotul de un fotoliu aurit şi decoraţi ca un pom de Crăciun, regi care prin avariţia şi lipsa lor de spirit competitiv au pus bazele a ceea ce este astăzi sistemul capitalist. Oamenii fac de multă vreme, intenţionat, această greşeală: fuzionează etica individuală cu dogmele politice. Atunci când posesiile unui individ însumează valoarea X, atunci el se poate numi un om “realizat”. Propaganda pentru conceptul de “om realizat” se face, conştient sau nu, şi în familie: să strângi bani, să cumperi obiecte valoroase, „să fii în rândul lumii”, „să nu te faci de ruşine”. Însă aceste concepte nu mai sunt de mult sinonime cu omenia şi valoarea individului, ci sunt definite strict de echivalentul material al totalului posesiilor. Ca familie trebuie să ajungi la o valoare X, care este ţelul suprem, şi dacă mai faci şi ceva în plus peste norma general valabilă, deja eşti un „semizeu” şi poţi sta nestingherit cu interlopii la masă.
Şi sistemul capitalist te ajută să ajungi la acea valoare: poţi cumpăra lucruri în rate sau în leasing fără să ajungi cu adevărat să devii proprietar al acestora, poţi amaneta un bun pentru o urgenţă şi aproape niciodată nu mai reuşeşti să strângi bani să îţi recuperezi bunul, poţi cumpăra afecţiunea şi popularitatea cu bani, poţi face împrumut la bancă şi cu un ştat de plată fals dacă ai norocul să cunoşti „pe cine trebuie”. Poţi să nici nu plăteşti împrumutul înapoi, dacă este vorba de o sumă relativ mică, nu eşti pasibil de puşcărie. Te vor suna de la bancă o perioadă şi apoi, dacă nu ai girat cu casa, te vor lăsa in pace. Băncile estimează că scapă mai ieftin lăsându-te în pace decât dându-te în judecată pentru că nu ai plătit rata la timp. Ele se prefac a fi atât de tolerante uneori, întocmai pentru ca şi mai mulţi oameni să îşi facă împrumuturi, să fie astfel legaţi pe viaţă prin plata unui lucru pe care l-au folosit sau epuizat de mult. “Calitatea unui om” astăzi este măsurată în cât de mult circulă banii lui şi cât de mult profit neimpozabil are. Iată la ce aspiră românii! Străbunii noştri, care şi-au dat viaţa ca să apere patria-mamă, s-ar răsuci în mormânt văzând pentru ce generaţii ingrate şi superficiale au pierit.
Odată plecat din „rahatu’ acesta de ţară”, tre’ să fii fructul nimănui – un fruct de mult uscat – şi un (p)om fără rădăcini ca să poţi rămâne atât de departe de casă şi să nu tânjeşti bolnăvicios. Să poţi stăvili nostalgia din tine de fiecare dată când ţi se pare că auzi pe cineva vorbind limba maternă, şi să te poţi întovărăşi cu orişicine doar de dragul de a nu merge duminica singur la picnic. Să ştii că fiecare relaţie interumană va fi una superficială şi asta să nu te revolte! Tre’ să ştii să te minţi destul de bine ca să ajungi să trăieşti cu faptul că te usuci pe interior, departe de ţara în care te-ai născut şi unde eşti înţeles mai bine ca nicăieri în lume. Amăgindu-te în continuare că un salariu bun le alină pe toate, îţi găseşti un refugiu în vreo activitate nefertilă, şi atunci începi să vrei să semeni cu străinii din jurul tău.
Marele om Cioran a spus despre Paris că este un „garaj apocaliptic”. Felul în care francezii „multicolori” râd şi se pupă de patru ori la fiecare întâlnire banală la brutărie este cutremurător: în mintea lor în acele secunde se derulează cele mai putrede gânduri omenesc posibile, în sufletul lor se mai cutremură o coardă sensibilă, fruntea şi obrajii lor se colorează roşu spre mov. Pentru a ascunde aceste lipsuri şi mişelii, ei îşi dreg vocea cât mai suav şi limba lor ascuţită atunci începe să spună cele mai frumoase cuvinte din lume, pe care oricine doreşte să le audă şi mai ales să le creadă sincere. Totul pare frumos din exterior, toată lumea pare prietenoasă şi mulţumită de viaţa personală. Însă instabilitatea este cruntă: aceşti oameni azi sunt rasişti, mâine sunt toleranţi, poimâine nu mai sunt nimic. Abia după câteva întâlniri încep să se vadă mizeria, minciunile şi bârfa. Uneori sunt atât de orbiţi de trendurile naţionaliste încât resping orice individ care nu li se aseamănă: emigranţii sau străinii cu personalitate sunt consideraţi antisociali şi împinşi până în punctul în care ori se împletesc cu gândirea „locală”, ori se izolează în alte grupuri de emigranţi – nu pentru că acolo le seamănă cineva, ci pentru că în acele grupuri membrii suferă împreună. Măcar nu mai sunt singuri!
Europenii nu sunt cu nimic mai buni decât noi: genetic vorbind, aparţinem aproape toţi de rasa caucaziană. Numai că fiecare ţară are particularităţile ei religioase şi culturale. În ţările care nu s-au străduit să îşi păstreze o identitate naţională, doar politica şi regimurile de moment dau direcţie societăţii şi indivizilor. Dacă preşedintele este polonez, încep toţi să poarte tricouri pe care scrie ceva în poloneză, nici unul din ei neştiind ce înseamnă acele îmbârligături. Nici unul din ei nu ştie ce să reprezinte, şi când aleg o cauză pe care să o susţină, nu o înţeleg nici măcar pe sfert. O aleg pentru că “li se potriveşte” şi acest lucru este un idealism pervertit al personalităţilor slabe.
Aroganţa şi auto-suficienţa… francezii au învăţat aceste trăsături de la monarhii străvechi, de la Ludovicii care îşi asasinau copiii pentru beneficii politice, care purtau pantaloni de lână vara şi ucideau bijutierii dacă, prin vreo nefericire, coroana regală nu avea suficiente pietricele strălucitoare în partea din faţă. Francezii de azi sunt umbra unor nobili parveniţi, mofturoşi şi nesătui, care erau acceptaţi de popor din cauza prostiei maselor, nu datorită meritelor politice sau personale dovedite pe scaunul regal. Minciuna crasă şi zâmbetele gratuite, lacrimile false de prietenie sunt prezente în comportamentul multor grupuri umane. Dorinţa de a fi cel mai bun există în mulţi oameni, însă în francezi ea a fost tradusă în pervertirea totală a relaţiilor inter-umane: aparent modest şi zâmbitor, „poţi să mă suni la orice oră ai nevoie de ceva”, „fac eu cinste de data asta”, „mănânc cu mâna că aşa îmi place mie”. Se ajunge, de la acest sentiment al prieteniei dezinvolte şi plăcute, la lucruri pe care refuzi să le vezi aşa cum sunt în speranţa de a nu-ţi pierde puţinii prieteni: „fac glume nepotrivite cu iubitul tău, dar sunt doar nişte glume”, „mie îmi place să spun şi să mi se spună mereu adevărul”, „ştii că eu mereu îţi iau apărarea când prietenii mei francezi mă avertizează că românii sunt parşivi” şi alte făţărnicii abominabile. Francezii spun despre noi, românii, că suntem arţăgoşi şi mereu puşi pe scandal, că idealismul nostru nu ţine de foame şi nu plăteşte facturile, că femeile noastre sunt toate prostituate (şi daca au întâlnit vreuna care nu pare uşoară, vor spune că e tot o prostituată, dar în concediu). Asta venind de la nişte oameni care nu ştiu ce înseamnă adevărul şi spontaneitatea, nişte oameni cărora li s-a urât cu binele, care nu s-au luptat niciodată pentru a obţine ceea ce au, oameni care pentru o durere de cap se învoiesc de la serviciu şi statul va deconta medicamentele necesare. Aceşti oameni nu pot să doarmă fără somnifere. Noi, după o zi de muncă, adormim deja în autobuz în drum spre casă.
Defectele sistemului politic şi economic devin defecte reale ale naţiunii, şi de aici la imprimarea lor în educaţie şi conştiinţa tineretului nu mai este decât un pas. Pentru că, într-adevăr, nu există un sistem în care toţi membrii să fie mulţumiţi şi egali, dar un popor poate fi egalizat prin crezuri şi eforturi comune. Acesta este unul dintre cele mai importante lucruri în sânul unui popor ideal, şi metodica democraţiei combate exact acest progres la comun al tuturor cetăţenilor. Capitalismul minte şi promite libertăţi: avem libertatea reală de a alege între două fast-food-uri, între Cola şi Pepsi, şi aici se opresc opţiunile noastre. Josnicia unor indivizi nu este decât reuşita de a se adapta la ceea ce li se oferă şi de a lua tot ce li se pare mai bun din gama de “produse”. Ceea ce mulţi văd ca emancipare este de fapt doar încă un pas în destabilizarea unităţii poporului, în amăgirea oamenilor cu valori care îi fac să se îndepărteze atât de fraţii lor cât şi de ei înşişi: este o formă de fratricid la nivel comportamental. Şi responsabil este tot omul, pentru că sistemele şi mentalităţile acestea nefertile tot de om sunt fabricate.
Înţelegem (dar ne e greu să acceptăm) efectul capitalismului „prosper” asupra sufletului, asupra gramului de puritate care este pe zi ce trece mai sufocat de plăcerile urbane. La “prosperitate” visăm pentru că am fost înfometaţi şi practic, intelectual şi psihic de regimul comunist… Dar în cele mai sărace momente din istoria naţiunii noastre am avut oameni care au devenit cunoscuţi nu pentru ultimul lor album de manele scos în America, nu pentru că s-au căsătorit cu o femeie cu 35 de ani mai tânără decât ei, nu pentru proprietăţile nenumărate, ci pentru luptele curajoase pe care le-au dus la bun sfârşit cu resurse proprii şi din proprie iniţiativă. Unde a pierit această genă a românilor? Unde sunt acei puţini oameni care condamnă luxul şi parvenirea? Mă duc să-i dezgrop! Cine mă ajută?
http://blog.nouadreapta.org/
http://singurafelina.blogspot.com/