Nu vrem sau nu ştim să acceptăm criticile

Am avut parte de curând de un nou episod care mi-a lăsat un gust amar şi mi-a mai întărit încă o dată concepţia că omul prin natura sa tinde să fie mereu defensiv. Chiar nu reuşesc să îmi dau seama de unde atâta scepticism şi de ce există mereu impresia că orice observaţie sau sfat, orice mică încercare de a corecta ceva anume la un om este de fapt o jignire, sau un atac la persoana respectivă. Nu orice critică este o răutate.

Nu mai înţeleg nici de ce ne ferim atât de mult de părerile celor care nu fac parte din cercul nostru de cunoscuţi. Un străin este cel care îţi oferă un feedback valoros pentru că este complet obiectiv. Cunoscuţii încearcă cel mai adesea să fie diplomaţi, să menajeze, la ei apare subiectivismul şi probabil de la ei auzi cam numai ceea ce vrei să auzi şi nimic mai mult. Rezultatul- chiar dacă greşeşti nu ai să îţi dai niciodată seama de adevărata dimensiune a erorii tale.

Să luăm exemplul unui blog. Postezi un articol oarecare şi le ceri mai mult sau mai puţin explicit şi altora altora opinia. Tinzi apoi să le răspunzi doar celor pe care îi cunoşti şi au avut curajul să vină cu un comentariu pe marginea celor spuse de tine. Pe restul celor care au criticat,dacă nu prea îţi convine ce au spus, îi etichetezi ca oameni care ar avea ceva cu o persoană, o firmă sau un proiect. Important de observat e că toată situaţia asta e caracteristică numai pentru blogosfera românească, pe scurt pentru .ro. E suficient să arunci o privire pe domenii din afară ca să vezi că oamenii aceia chiar ştiu că discutiile trebuie purtate obiectiv, cu patimă şi implicare dar fără a denigra persoanele care critică.

Pare tipic pentru bloggerul român şi pentru român în general ca atunci când cere în public feedback să se aştepte să sa fie pupat in fund sau ridicat în slăvi şi orice critică ce i se aduce devine deodată remarcă negativă. Iar acest lucru se întâmplă mai ales atunci când micile reproşuri sau păreri contrare vin de la persoane care nu fac parte din cercul de cunoscuţi. Astfel toate argumentele aduse devin păreri subiective, tot ceea ce spune “intrusul” pare negativ şi tendenţios, menit expres să jignească. În aşa situaţii răspunsul la critica tocmai primită devine motiv de manifestare a orgoliului, de invidie, de evaluare josnică a celui care critică, iar cei mai extremişti nu se sfiesc să ajungă la duşmănie.

Situaţia nu este caracteristică doar mediului online, căci şi în real life te întâlneşti des cu astfel de persoane hipersensibile atunci când vine vorba să fie criticate sau contrazise.

Nu neg că şi eu sunt dezamăgită, ba chiar demoralizată în momentul în care mi se spune că am greşit undeva sau atunci când sunt contrazisă. E normal să mă simt astfel dacă ştiu că într-adevăr am făcut tot ce a stat în puterea mea pentru a duce la capăt sarcina respectiva, când într-adevăr am crezut în cele ce le-am făcut sau le-am spus. Dacă însă am conştiinţa că am pornit de la baze şubrede îmi pierd orice drept de a mă supăra pe cel care îmi arată unde a intervenit eroarea. În primul caz continuarea constă în analizarea amănunţită a situaţiei pentru a vedea ce anume nu a mers conform planului, în timp ce în cazul al doilea, după ce îi mulţumesc celui care mi-a tras semnalul de alarmă, urmează corectarea erorii de care mă fac vinovată. Nu e pură teorie, eu chiar mă ghidez după principiul că orice critică este constructivă şi trebuie acceptată. Bineînţeles mă refer la acele critici fundamentate, nu la copilăriile aruncate de mulţi din răutate.

Să accepţi un reproş, să conştientizezi şi să recunoşti că eşti „certat” sau că ţi se face o observaţie pe bună dreptate nu este o umilire. Nu înseamnă că ţi-ai ştirbit orgoliul. Nu te face să cazi mai prejos decât cel care ţi-a arătat unde ai procedat nu tocmai bine. Omul nu se naşte atotştiutor, învaţă pe parcurs şi învaţă mai ales din greşeli. Dacă înţelegi asta atunci dai dovadă de maturitate şi de înţelepciune.

Nu ştim să acceptăm o critică dar nu ne dăm în lături de a-i critica pe alţii.

Cu această postare îmi închei şi scurta şi insignifianta activitate pe 100ro. Se vede că am încercat să intru într-un proiect care nu are nimic în comun cu opiniile, principiile şi planurile mele. Baftă multă tuturor şi să reuşiţi tot ceea ce vă propuneţi.
Şi ca ultimă precizare: Îmi cer scuze dacă am jignit sau supărat pe cineva.

S-a schimbat definiţia iubirii

…sau modul în care se simte iubirea.

Seară de seară, noi, fetele Brumă (mama, sora şi eu) plus motanul, ne strângem în jurul telefonului şi facem reuniune de familie cu tata. Dăm pe speaker şi vorbim ca şi cum am fi toţi acasă şi povestim ce am făcut în ziua ce a trecut. Aseară însă s-a întâmplat ceva diferit, ceva frumos. După ce eu şi sora mea am schimbat câteva vorbe cu tata am lăsat-o şi pe mama să vorbească mai mult cu soţul ei, până la urmă ei se cunosc de mai multă vreme şi probabil au mai multe să îşi spună. La finalul discuţiei tata i-a spus nişte cuvinte pe care eu nu l-am mai auzit spunându-le de câţiva ani buni: ”Teo, ai grijă de tine şi nu uita cât de mult te iubesc!” Mi s-a părut extraordinar ca după aproape 30 de ani de căsătorie tata să îi spună mamei că el încă o iubeşte. Şi mai mult m-a încântat să descopăr că deşi a călcat strâmb uneori totul a fost o greşeală, căci altfel nu ar putea fi din moment ce tot pe soţia lui o iubeşte.


De la asta a pornit o adevărată analiză în mintea mea. Am început să divaghez prin amintiri, prin cele ce le-am constatat iar la final am ajuns la concluzia că s-a schimbat definiţia iubirii.

Pentru părinţii noştri iubirea era substituentul pentru orice lipsă (şi în perioada comunistă lipseau cam multe). Pentru noi iubirea s-a schimbat. Suntem într-o perioadă în care totul merge doar pe repede-înainte şi atunci şi ea se naşte în viteză şi moare tot aşa. Obţinem totul de-a gata şi tindem să ne comportăm la fel şi când vine vorba despre relaţii şi căsnicie. Visăm ca dragostea să vină instant, să dureze o viaţă, dar fără nici un efort. Principiul de bază, promovat şi ridicat în slavi de societatea de consum, conform căruia “doar binele tău contează, tu eşti pe primul plan” a luat locul conceptului pe care ni-l spuneau bunicii:”in momentul când iubeşti celălalt este pe primul loc.” Astfel dacă odată iubirea era mai mult decât suficientă, ţinea şi de foame şi de sete şi de tot ce mai putea ţine, trecea munţi si traversa mări, azi, ea trece prin stomac, prin conturi, prin ţoale de firmă şi prin cluburi. Iubirea s-a transformat, în timp, si este astazi ceea ce noi am vrut sa fie, un joc care alungă plictiseala şi ale cărui reguli pot fi reînnoite după bunul plac ori de câte ori vrem ceva nou.

Şi-acum mă-ntreb, de ce ne supărăm atât de tare când mama sau tata ne spun cu un ton dojenitor că nu ştim încă ce înseamnă iubirea?