Serghei Esenin (1895-1925) Nu regret, nu ma jelesc, nu strig

Nu regret, nu ma jelesc, nu strig.
Toate trec ca floarea spulberata.
Vestejit de-al toamnei mele frig,
Nu voi mai fi tanar niciodata.

N-ai sa mai zvacnesti ca pan-acum
Inima racita prea devreme...
S-o pornesc din nou la drum
stamba luncii n-o sa ma mai cheme.

Dor de duca! Tot mai rar, mai rar,
Pui pe buze flacara pornirii
Si pierdutul prospetimii har
Cu vioiul clocot al simtirii!

In dorinti incep zgarcit sa fiu,
Te-am trait sau te-am visat, doar, viata?
Parca pe un cal trandafiriu
Vesel galopai de dimineata.

Toti suntem vremelnici pentru veci,
Rar ning fragii frunzele desarte…
Binecuvantat sa fie, deci,
Ca traiesc si ca ma duc spre moarte.

Poarta-n ochi seninul de Serghei Esenin(1895-1925)

Serghei Esenin – Poarta-n ochi seninul
Poartă-n ochi seninul. Poartă noaptea-n păr.
Nu i-am spus iubitei nici un adevăr.
M-a-ntrebat: “Afară viscolu-i buimac?
Să-ncălzesc căminul, patul să ţi-l fac?”
Am răspuns iubitei: “Azi, prin vînt şi ger,
Cineva flori albe leapădă din cer.
Poţi aşterne patul şi sufla-n cămin,
Eu şi fără tine sunt de viscol plin”
(trad. George Lesnea)
Din  ciclul:"Cele mai frumoase poezii de dragoste"

Spovedania unui huligan de Serghei Esenin (1895-1925)

Focul vanat e gonit de vant,
zarile-au uitat sa ma mai doara…
de iubire-ntaia oara cant,
la scandal renunt intaia oara.

Am fost crang paraginit pe loc
La femei si votca dam navala
Nu-mi mai place azi sa beau, sa joc,
Sa-mi pierd viata fara socoteala.

E de-ajuns sa te privesc tacut
Sa-ti vad ochii plini de tot inaltul
Ca uitand intregul tau trecut
Tu sa nu mai poti pleca la altul.

Tu – mers gingas, tu surasul meu,
Dac-ai sti, cu inima-i pustie,
Cum poate iubi un derbedeu
Si cat poate de supus sa fie.

Carciumile le-as uita pe veci
n-as mai sti nici versul ce inseamna
de-as atinge-aceste brate reci
si-al tau par ca floarea cea de toamna.

Vesnic te-as urma pe-acest pamant
Departarea mi-ar parea usoara…
De iubire-ntaia oara cant
La scandal renunt intaia oara (1923)
 

Mandra mai era Taniusa

Mândra mai era Taniusa, nu-i gaseai pereche-n sat,
Albu-i sarafan, la poale, cu fir rosu era dat.
Seara ea sarea pârleazul catre-o moina uneori,
Cu luceafarul, de-a mija, luna se juca prin nori.

Si-ntr-o seara, catre Tania, grai falnicul fecior:
Fericirea mea, cu bine, eu cu alta ma însor.
Fata s-a facut ca ceara, ca de frig s-a-nfiorat,
Cu cosita despletita, ca un sarpe înfuriat.

Ah, voinic cu ochi albastri, nu fi, nu fi necajit,
Am venit sa-ti dau de stire:eu cu altul ma marit.
Nu e toaca de utrenii, ci strigari de vornicei,
În carute trec nuntasii, scot potcoavele scântei.

Nu-i jelit de cuci în crânguri, ci-i bocire de sfârsit:
Tania are-un semn în tâmpla, unde ghioaga a lovit.
Fruntea alba i-o-ncununa stropi de sânge închegat.
Mândra mai era Taniusa, nu-i gaseai pereche-n sat.