Dictatura alimentara ca forma a terorismului de stat
Revoluţia
bolşevică şi războiul civil au subminat profund şi irevocabil situaţia
internă din fostul Imperiu Rus. Situaţia sanitară şi alimentară de la
oraşe devenise insuportabilă. În anul 1918, condiţiile de trai, cu mult
sub limita suportabilului, erau marcate de lipsa alimentelor: raţia
zilnică a unui muncitor era sub jumătatea nivelului minim necesar
supravieţuirii. Nici intelectualii nu făceau excepţie, savanţi cu renume
mondial sufereau din cauza crizei alimentare urbane, considerată de
unii cercetători ca fiind mai curând o problemă de distribuire şi schimb
decât una de producţie, în condiţiile în care transportul feroviar
paralizat nu era în măsură să asigure fluxul alimentar normal. O altă
cauză principală a crizei urbane era refuzul ţăranilor de a-şi vinde
produsele în schimbul banilor ce nu mai aveau nicio valoare. Încercarea
executivului de achiziţionare a produselor agricole la preţuri fixe a
avut efect contrar, obligând ţăranii să reducă suprafeţele cultivate[1].
În acest context, afirmaţia potrivit
căreia Rusia revenea la mijloacele de producţie şi de trai din Evul
Mediu, apare ca pertinentă. În plus, pe fondul recoltei nu tocmai bune
din anul 1917, rezervele alimentare din anul 1918 au fost afectate pe
măsură. În unele regiuni, cerealele de care dispuneau ţăranii nu numai
că nu asigurau necesarul pentru campania agricolă, dar nu erau
suficiente pentru întreţinerea familiilor. În timp ce locuitorii din
astfel de regiuni mergeau în zonele mai favorizate, pentru a procura
cereale, milioane de orăşeni se mutau la sate, astfel încât, de exemplu,
în intervalul 1918-1920, potrivit unor surse, populaţia Petersburgului
s-a diminuat cu aproape 75%. Unităţile economice care mai funcţionau se
asociau în cooperative, transportau produsele lor la ţară şi le schimbau
pe harnă. Primăvara anului 1918 a fost marcată de generalizarea acestui
fenomen şi a aprofundat absenteismul muncitorilor de la uzine şi
fabrici, ajungând în unele locuri la 80%[2]. Declinul economic a fost
accelerat şi de faptul că, la nivelul anului 1919, proprietatea marilor
unităţi industriale trecuse la stat în proporţie de 90%, iar spre
sfârşitul anului 1920 toate societăţile care aveau mai mult de 5
angajaţi fuseseră naţionalizate[3].
Comunismul de război, ca expresie a
„centralismului socialist” şi subordonării militare a economiei[4], a
reprezentat soluţia bolşevică la criză. La 9 mai 1918 se legifera că
orice surplus de cereale aparţine statului, reprezentanţii puterii fiind
convinşi că dacă nu vor reuşi să-şi extindă controlul asupra mediului
rural, revoluţia va fi anihilată sub povara oraşelor înfometate. „Lupta
pentru pâine” nu era un simplu slogan, devenise expresia luptei noului
regim pentru supravieţuire. Unul din instrumentele cele mai eficiente
ale acestei lupte a constat în organizarea brigăzilor înarmate de
rechiziţionare, al căror modus operandi consta în ocuparea localităţilor
şi confiscarea violentă a cerealelor[5]. Apelul din 31 mai 1918 al
Prezidiumului Sovietului Petrograd de înrolare în detaşamentele de
aprovizionare, anunţa că, la 29 mai, adunarea tuturor organizaţiilor
muncitorilor, marinarilor, soldaţilor şi ceferiştilor a decis trimiterea
celor mai buni oameni sub lozinca: „La ţară după pâine pentru
Petrogradul înfometat!”. „Tovarăşi, timpul nu aşteaptă. Înscrieţi-vă în
Sovietele raionale. Adresaţi-vă în Smolnîi, cam. 41. Avem nevoie de sute
şi mii de muncitori cinstiţi! Să trecem la fapte!”, se încheia
strigarea Sovietului menţionat[6].
Printre măsurile care urmau să asigure
instalarea dictaturii alimentare s-a numărat introducerea, în lunile
iunie şi iulie 1918, a cartelelor de raţionalizare alimentară de patru
categorii, mai întâi în capitală, apoi în alte oraşe, foametea urbană
atingând apogeul la finele anului 1918 – începutul anului 1919[7].
Conflictul dintre mediul urban şi cel rural, crimele la care instigau
liderii din Petrograd sunt confirmate şi de militarii români din Corpul I
de voluntari: „Oraşele însă au nevoie de grâul de la ţară. Fără el
oraşele nu pot trăi. Şi sătenii refuză să li-l dea gratuit sau pe
preţurile fixate de Soviete”. Cei care au invadat satele erau comparaţi
cu nişte „haite flămânde”, iar bazinul de recrutare al „detaşamentelor
de rechiziţie” era descris cu exactitate: gărzi roşii, miliţii populare,
armată, muncitorii de la oraşe, prizonieri unguri şi nemţi, „pe care le
asmut asupra satelor ca să ridice cu forţa grâul de care au nevoie
oraşele”. Raidurile s-au lovit de opoziţia armată a ţăranilor, fiind
înregistrate adevărate bătălii cu „aceşti corbi, descinşi de la
oraşe”[8].
Tonul campaniei de colectare a fost dat
de Kremlin, aceasta fiind una din priorităţile regimului. Scrisoarea lui
V.I. Lenin către A.D. Ţiuriupa, comisarul Aprovizionării, din 5 august
1918, privind colectarea din judeţul Eleţk, gubernia Orlov, este
relevantă în acest sens. Unitatea administrativă fiind una „de unde se
putea lua multă pâine”, Lenin ordona: „Să fie trimise imediat, cu
rapiditate maximă, în judeţul Eleţk, toate detaşamentele alimentare, de
recoltare şi de rechiziţionare, cu maximul de batoze şi utilaje (dacă se
poate) pentru uscarea rapidă a pâinii ş.a. Să se dea sarcina ca judeţul
să fie curăţat de tot de surplusul de pâine. Asta, probabil, va da
câteva milioane de puduri de pâine”[9]. La 8 august Lenin acuza
„burghezimea contrarevoluţionară” de blocarea executivului în
activitatea de combatere a foametei şi cerea Consiliului Comisarilor
Poporului intensificarea „terorii în masă necruţătoare” împotriva
„trădătorilor care prin intensificarea foametei încercau să ajute
jefuitorii străini”. Potrivit fondatorului statului sovietic, „lupta
eroică cu foametea” trebuia să contribuie la instalarea dictaturii
proletariatului, ţăranii care deţineau surplus de cereale trebuiau
declaraţi „duşmani ai poporului”, arestaţi şi condamnaţi, pâinea ascunsă
şi nedeclarată – ridicată fără nicio plată, comercianţii de cereale
care se opuneau – executaţi pe loc dacă erau înarmaţi[10].
Pentru a înţelege contrareacţia
ţărănimii, cităm instrucţiunea primului lider bolşevic către
preşedintele Consiliului Comisarilor Guberniei Penza, preşedintele
Comitetului Gubernial al RKP(b)[11] şi preşedintele Comitetului Executiv
Gubernial, din 11 august 1918: „Tovarăşi, răscoala a cinci voloste
kulăceşti trebuie să conducă la suprimare nemiloasă. Aceasta este în
interesul întregii revoluţii, deoarece se dă ultima luptă decisivă cu
kulăcimea. Trebuie dat exemplu: 1) să fie spânzuraţi (neapărat
spânzuraţi – să vadă poporul) nu mai puţin de 100 kulaci cunoscuţi,
bogătaşi şi dintre cei care sug sângele, 2) să se publice numele
acestora, 3) să li se ia toată pâinea, 4) să fie desemnaţi ostaticii,
potrivit telegramei de ieri. Să se acţioneze astfel încât pe o rază de o
sută de verste poporul să vadă, să tremure, să ştie, să strige: sunt
sugrumaţi şi vor fi sugrumaţi kulacii care sug sângele”. Revolta la care
se referea Lenin (cuprinsese un număr de 8 voloste din gubernia Penza
ca urmare a politicii de aprovizionare) a fost lichidată la 12 august
1918. Ţăranii care au participat la asasinarea a 5 agenţi alimentari şi a
3 membri ai sovietului local din satul Kucika, judeţul Penza, precum şi
organizatorii revoltei au fost împuşcaţi[12].
Doar în intervalul iulie-august 1918 au
fost înregistrate peste 200 de revolte împotriva comandourilor
alimentare, care căutau şi calificau cerealele ascunse ca fiind surplus
şi nu rezerve vitale. Confruntarea dintre populaţia civilă şi
expediţiile de rechiziţionare atinsese cote dramatice, producând victime
de ambele părţi, mai ales atunci când alternativa familiilor numeroase
cărora li se confiscau toate produsele era foarte clară. Replica unui
sat din regiunea Samara la jefuirea alimentelor şi executarea sumară a
câtorva ţărani, a constat în decapitarea celor 12 membri ai brigăzii
alimentare, precum şi expunerea capetelor activiştilor ucişi la intrarea
în sat, în semn de avertisment pentru alte brigăzi. Trei săptămâni mai
târziu satul a fost bombardat de armată, iar ulterior ars până la
temelii. Un alt mijloc utilizat de autorităţile bolşevice a constat în
organizarea „detaşamentelor de blocare” – acestea controlau şi confiscau
produsele celor care încercau să ajungă în oraşe. Pe lângă cereale se
confiscau mijloacele băneşti, hainele şi băuturile alcoolice[13].
O altă metodă de „colectare” a
cerealelor care a viciat societatea rurală a constat în divizarea
artificială a ţăranilor în „bogaţi” şi „săraci”, în utilizarea celor din
urmă sub forma comitetelor ţăranilor săraci. Comitetele respective au
fost organizate la nivel local sub conducerea Comisariatului Agricol şi a
Comitetului Central Executiv al Sovietelor. Potrivit decretului
VŢIK[14] din 11 iunie 1918, semnat de Lenin în calitate de preşedinte
Consiliului Comisarilor Poporului, combedî erau competente să distribuie
pâinea, să susţină organele locale de aprovizionare în activitatea de
confiscare a „surplusului din mâinile kulacilor şi bogătaşilor”,
beneficiau de privilegii la distribuirea produselor confiscate şi
reduceri la cumpărarea pâinii confiscate de la aşa-numiţii kulaci[15].
În localităţile în care „surplusul” se confisca în totalitate,
comitetele beneficiau de o reducere de 50% la cumpărarea produselor de
primă necesitate şi a utilajelor agricole, iar în cele în care „ajutau
energic organele alimentare” erau remunerate cu acordarea în folosinţă
gratuită a utilajelor agricole mai sofisticate[16].
Un act normativ cu efect distrugător
asupra producătorilor agricoli, semnat de Lenin, la 11 ianuarie 1919, a
fost Decretul Consiliului Comisarilor Poporului privind
razverstka[17]între guberniile producătoare de cereale şi furaje supuse
punerii la dispoziţia statului. În scopul asigurării aprovizionării
urgente cu pâine a Armatei Roşii şi a „raioanelor fără pâine” s-au
stabilit reguli stricte de înstrăinare a „surplusului de cereale şi
furaje în folosul statului”. Razverstka se aplica cerealelor destinate
comercializării, dar şi celor destinate campaniei agricole şi presupunea
preluarea cerealelor şi furajelor de la populaţie la preţuri fixate de
stat (derizorii) în termene foarte scurte – 1 martie, respectiv, 15
iunie. Ţăranilor care nu respectau termenele de predare a cotelor li se
confiscau rezervele descoperite de agenţii alimentari, iar cei care
ascundeau rezervele sau se opuneau predării urmau să fie sancţionaţi,
inclusiv cu măsura confiscării averii sau a închisorii. Astfel, întreaga
agricultură a fost subordonată intereselor statului sau, mai bine zis,
imensului aparat administrativ-poliţienesc şi armatei[18].
În fapt, la nivelul anului 1919 ţăranul
nu mai putea reţine din producţia proprie decât strictul necesar
familiei sale – restul trebuia predat statului, urmând să primească în
schimb mărfuri industriale. Aici interveneau, pe de o parte, rezistenţa
ţăranilor care ascundeau surplusul agricol, iar pe de altă parte,
măsurile de rechiziţionare. Sătenii au răspuns în foarte multe regiuni
cu „sângeroase şi permanente” revolte[19]. În Siberia, în lunca râului
Uda, revoluţia distrusese orice rentabilitate a creşterii vitelor ce
luase amploare înainte de război, iar autorii rechiziţiilor aparţineau
ambelor tabere: „Când roşii, când albii jefuiesc populaţia de tot ce
găsesc în hambare şi în preajma casei. Au rechiziţionat şi armele de
vânătoare; vânatul şi fiarele sălbatice s-au înmulţit, constituind
adesea un pericol pentru viaţa oamenilor şi a animalelor domestice”.
Într-un sat din Taiga, în luna august 1919, voluntarii români au
descoperit unul din cele mai vechi mijloace de ascundere a cerealelor şi
a îmbrăcămintei de iarnă: săparea unor morminte în cimitire. În plus,
voluntarii confirmau refuzul ţăranilor de a munci şi intensificarea
rechiziţiilor ca urmare a „drasticelor măsuri” pentru aprovizionarea
armatei[20].
Un mijloc de presiune prin care statul
„stimula” drenarea cerealelor, cu caracter eminamente terorist, era
luarea de ostatici. Exemple relevante în acest sens găsim într-un volum
de documente pe tema rezistenţei anticomuniste din Siberia Occidentală.
Având în vedere situaţia alimentară „dificilă”, adjunctul şefului
Biroului Politic al Judeţului Işimsk şi adjunctul comisarului gubernial
al aprovizionării Tiumeni, la începutul lunii decembrie 1920, ordonau
„arestarea imediată a tuturor kulacilor, fără nicio excepţie”, dintr-un
număr de 8 voloste. Se dispunea ca populaţia să fie informată că sătenii
sunt luaţi ca ostatici până la executarea în întregime de către judeţ a
impozitului alimentar. Din telegrama comisarului aprovizionării
judeţului Tobolsk rezultă că în plasa Abalax a fost detaşat un
detaşament din 35 membri pentru confiscarea averilor, ca urmare a
neachitării obligaţiilor faţă de stat, menţionându-se că, în prealabil,
au fost luaţi ostateci 10 ţărani. La 10 decembrie 1920 comisarul
gubernial al aprovizionării, nemulţumit de rezultatele confiscărilor din
volostea Ghilev, arăta că, pentru asigurarea îndeplinirii la termen a
razverstka, se impunea „o răfuială brutală şi nemiloasă cu kulacii”. În
plus, G.S. Indenbaum cerea ca în fiecare localitate să fie capturaţi 10
ostateci [21].
Prezintă interes şi câteva exemple pe
tema instaurării regimului comunist în Siberia, accesibile
cercetătorilor după prăbuşirea URSS. La 22 mai 1920, preşedintele
Biroului Siberian al Comitetului Central al Partidului Comunist cerea
centrelor guberniale să ia măsuri drastice faţă de cei care se opuneau
predării cerealelor şi faţă de liderii locali care nu respectau planul,
pregătirea unor „detaşamente alimentare înarmate sigure” şi aplicarea
forţei. Câteva zile mai târziu, Sibrevkom[22] arăta că Siberia livrase
centrului doar 4.600 vagoane de pâine, 618 vagoane de carne, 60.000
puduri grăsimi şi reproşa stoparea „criminală” a colectărilor.
Preşedinţii locali care nu respectau planurile alimentare, „kulacii care
nu au predat pâine şi au instigat populaţia la neplata impozitului”
urmau să fie internaţi în lagăre de concentrare. În articolul „Lupta cu
foametea”, preşedintele Sibprodkom[23] îşi exprima nemulţumirea faţă de
colectarea până la 1 iunie 1920 a unei cantităţi de doar 14.637.572
puduri de cereale, 2.200.000 puduri de carne, criticând pasivitatea
liderilor locali şi subliniind că adevărata putere a „organelor
alimentare” se compunea din armata alimentară şi detaşamentele
muncitoreşti. Potrivit lui Koganovici, reprimarea ţăranilor se baza pe
principiul: „Nu dictatura alimentară trebuie adaptată la circumstanţe,
circumstanţele trebuie adaptate dictaturii alimentare!” [24].
Acelaşi Koganovici, la începutul lunii
iulie 1920, estima „surplusul” cerealier din gospodăriile ţăranilor
siberieni la 100.000.000 şi constata că această cantitate nu mai putea
fi preluată „prin mijloace obişnuite”. El propunea o „infuzie” de ţărani
şi muncitori din regiunile înfometate ale Rusiei, organizarea
detaşamentelor alimentare care să acopere guberniile Omsk, Altaisk şi
Semipalatinsk – câte unul a câte 100 de membri fiecare din cele 200 de
raioane. Totalul – 20.000 de membri, a căror activitate de
rechiziţionare să fie susţinută, „în caz de necesitate”, de forţe
regulate ale armatei. Pâinea ţăranilor răsculaţi, executaţi fără nici un
proces, era confiscată şi distribuită celor care susţineau regimul. La
20 iulie 1920 Lenin semna decizia Consiliului Comisarilor Poporului de
consolidare a forţelor de rechiziţionare a cerealor din Siberia cu încă
6.000 de muncitori, „predarea totală a surplusului de pâine” urmând să
fie asigurată prin trimiterea unui număr de 900 de baionete şi 300 de
săbii[25]. Numărul mare al unor astfel de instrucţiuni şi decizii denotă
presiunea exercitată de la centru către periferie, responsabilizarea
solidară generalizată a colectorilor locali şi a ţăranilor aflaţi „sub
influenţa politică negativă a elementelor kulăceşti”.
Motivul principal al rezistenţei din
Siberia Occidentală era teama de foamete. După arestarea şi interogarea
unui număr de 15 ţărani care au participat la o adunare în plasa Abatsk,
şeful miliţiei raionale raporta Biroului Politic al Judeţului Işimsk
rezultatul anchetei şi evaluarea sa: „împuterniciţii organelor de
aprovizionare au ordonat confiscarea tuturor cerealelor, atât a
seminţelor pentru campania agricolă a anului 1921, cât şi a celor
alimentare. Cetăţenii sunt îngrozitor de neliniştiţi de aceste ordine în
vederea foametei. Starea de spirit în raion este extrem de acută.
Pâinea se scoate toată, până la ultimul bob. Cetăţenii sunt agitaţi.
Organele de aprovizionare acţionează neserios. Vă rog să vă deplasaţi
pentru rezolvarea la faţa locului. Consecinţele vor fi foarte triste,
anticipând revolte”. Un mijloc draconic de colectare consta în aplicarea
sancţiunilor colective. Cităm din ordinul nr. 69 al Comitetului
Executiv al Sovietelor Işimsk, din 1 ianuarie 1921, către toate
autorităţile implicate în campania de colectare: „în toate cazurile în
care se depistează ascunderea pâinii de către un cetăţean al
comunităţii, se va confisca pâinea întregii comunităţi, fără nicio
limită” [26].
Potrivit procesului-verbal al
organizaţiilor sovietice din gubernia Tambov, din 21 iulie 1919,
afectată deja de foamete la acea dată, activiştii de partid recunoşteau
că dacă ar fi avut la dispoziţie cerealele din Siberia, Don şi Ucraina
nu ar mai fi fost nevoiţi „să ia ultimul funt de pâine ţăranului”.
Dintr-un raport de la sfârşitul anului 1919 rezultă că statul obţinea
aproape exclusiv toate cerealele prin confiscări, prin detaşamentele
constituite conform unor planuri concrete. Izolarea asigura succesul
expediţiilor punitive: „De regulă detaşamentele acţionau dinspre
periferia spre centrul fiecărui judeţ, pentru a nu permite trecerea
pâinii dintr-un judeţ în altul; pe toate drumurile au fost instalate
pichete, pentru a elimina posibilitatea trecerii pâinii în interiorul
judeţului”. Aceste detaşamente confiscau întreg surplusul anual.
Perfecţionarea mecanismului de preluare forţată este redată astfel:
„Dacă după sistemul din anul trecut ţăranul putea să refuze, deoarece nu
risca nimic, anul acesta situaţia lui s-a schimbat, deoarece riscă
toată pâinea şi toate vitele pe care le deţine”. Asemenea rechiziţii în
masă erau însoţite de ciocniri şi revolte, ţăranii foloseau ca scut uman
împotriva detaşamentelor femeile şi copiii. Rechiziţii organizau şi
unităţile militare[27].
La 11 ianuarie 1920, A.M. Bolişakov
arăta într-un raport ce se întâmpla cu cerealele confiscate din judeţul
Şaţki, gubernia Tambov: „Pe măsura necesităţii s-a apelat la detaşamente
pentru ridicarea surplusurilor; uneori se întâlnesc cazuri de luare a
ultimei pâini, nelăsându-se nici norma ţăranului. Acest sistem nu ne dă
niciun drept să sperăm că ţăranii vor reuşi anul viitor să semene
terenurile. Mai mult decât atât, în punctele de colectare se află 250
mii puduri de cereale, aşteaptă să fie încărcate şi transportate la
Centru, dar nu ne dau vagoane. Din cauza spaţiilor de depozitare
improprii grâul începe să putrezească”. În aceste condiţii, potrivit
unui raport al Comitetului de Partid Gubernial, până la data de 1
februarie 1920, în Tambov s-au colectat 10 milioane puduri de cereale
din planul de 27 milioane puduri. Se recunoşteau abuzurile comise de
agenţii alimentari. Un asemenea caz a fost constatat de L. Serebriakov,
secretar de partid, la 24 aprilie 1920, în judeţul Usmanski, gubernia
Tambov: „Pâinea strânsă de la ţărani putrezeşte în staţiile din
apropiere, iar ţăranii se agită. Agitaţiile se intensifică din cauza
faptului că în timpul colectării detaşamentele de rechiziţionare
folosesc represiuni inadmisibile: ţăranii sunt bătuţi, închişi în
hambare reci”. Răspunsul satului abuzat a constat în asasinarea în masă a
comuniştilor implicaţi în campaniile de colectare[28].
Nu întâmplător am prezentat acţiunile de
rechiziţionare, armata sau unităţi paramilitare jucând un rol important
în campaniile alimentare şi de reprimare a revoltelor. În regiunile în
care „colectarea” a fost mai feroce, în anii 1921-1922 foametea a făcut
ravagiile cele mai mari[29]. Rezistenţa generalizată a ţăranilor s-a
manifestat nu doar sub forme pasive, dar sub cea a revoltelor armate, la
nivel local şi regional. Dacă în anul 1918 au fost asasinaţi 200 de
membri ai „brigăzilor alimentare”, în anul 1919, cifra a urcat până la
aproape 5.000, iar în 1920 – la peste 8.000. La nivelul anului 1920
Ucraina sovietică era străbătută de revolte antibolşevice[30], iar Rusia
Centrală de ţăranii răsculaţi sub conducerea lui Antonov. În Belarus,
revoltelele au forţat evacuarea Minskului şi a Smolenskului. Fierbeau
regiunile Voronej, Saratov, Samara, Simbirsk şi Penza. În munţii Caucaz
numărul răsculaţilor depăşea 30.000. În Siberia s-au remarcat regiunile
Tiumeni, Omsk, Celiabinsk, Tobolsk, Ekaterinburg şi Tomsk. Activitatea
industrială a oraşelor a fost blocată de grevele muncitorilor, iar raţia
de pâine – redusă la 1/3[31]. De Vadim Guzun – Rost
