Pana maine mai ai timp sa mai respiri o singura data.

Pana maine mai ai timp sa mai respiri o singura data.
Eram in liceu, ultimul an, sala 1, sala de istoria artei, randul de la geam, ultima banca, la perete. Era colega mea Mihaela, cea care dormea vesnic, cea care gandea lucruri destepte doar dupa cafea. Eram eu, colega ei de banca, Livia, cea care se plangea ca nu stie nimic si mai mereu lua 10. Mai ales cand spunea ca n-a stiut nimic.
Era o zi habar-n-am-ce-zi, una oarecare. Stiu doar ca eram noi toti acolo, marti dimineata, de la 8 la 10, istoria artei. Si colega asta a mea, care mi-a devenit prietena in timp, era stresata, eu n-o lasam sa doarma. Semanam mult in perioada aia, putin prea mult, pana la a lua 3 pe copiat cand nici nu se punea problema. In timp, cativa ani adica, ne-am mai schimbat. Ne-am mai a se traduce prin poate prea mult. Nu mai avem nici doua fire din vechea camasa, nu mai avem in comun decat un ras semi-isteric, ochii deschisi si parul valvoi.
Eh, asta-i acum, dar atunci, atunci cand eram colege de banca, in liceu, atunci eram eu si eu putin altfel, si ea si ea putin altfel. Era istoria artei, cu Buliga, celebra profesoara Buliga, neagra in cerul gurii, a dreacu a dreacu a dreacu, asa cum ni s-a descris ea pe sine la primul curs. Si noi, noi, ca doi copii fara mai nicio grija, filosofam. Nu mai stiu cum am ajuns aici, la acest "pana maine", dar cert e ca am ajuns. Era o foaie, o fila oarecare, ordinara, nu mai stiu daca era alba sau smulsa din caiet...da, era alba, o mai am, trebuie sa o caut... Si pe foaia asta scria, ea, colega mea cu ochi albastrii si par urat (atunci). A scris ca pana maine mai am timp. Timp sa mai respir. Acum, nu mai stiu de cate ori, da' parca o sngura data. Trebuie sa caut foaia aia ordinara. Am sa o inramez. Asa-s eu. Iubesc chestiile mici, banale, dar care apartin unui timp anume. Foaia asta, de exemplu, reprezinta anul ala. Tot.
Holul ala urat, liceul ala pe care l-am iubit, colegul pe care am avut un crush, baiatul pe care l-am iubit, colegii pe care i-am dispretuit, astia pe care i-am placut. Banca aia, fir-ar ea de banca!banca aia a vazut multe, si a ascultat si mai multe...Profesoara aia scorpie, dar fara de care as fi avut mult mai putine.
Imi lipsesc azi toate alea. Eram mici, eram prosti si era asa frumos. Totul.
Era asa frumos sa chiulesc de la scoala si sa ma duc la Sinaia cu trenul. Un personal amarat, n-aveam bani de nimic. Era asa frumos sa chiulesc de la ore si sa stau in curtea liceului si sa vorbesc despre viata, si carti, si oameni. Si-mi mai e dor sa ma duc la orele de romana, sa o ascult pe femeia aia care-l iubea pe Eminescu ca pe ochii din cap. Poate putin mai mult pe Eminescu. Frumoasa era femeia aia, era asa un om frumos...
Si parca mi-e dor de diriga, si tipetele ei mereu bine intentionate, si parca o aud "Ce-aaai mai facuuut?!?!?" si iar motiveaza absente si iar ma pune sa-mi scriu singura scutiri si iar o aud "Uoof, acu' hai sa vedem ce putem face..." Si ea e un om frumos.
Si ma vad pe mine, in banca mea de la istoria artei, si vad iar oamenii din jur. Si mi-e asa dor de ei, si-mi lipsesc si azi ca si ieri, parca putin mai mult, azi sunt putin mai departe.
Colega asta a mea, desteapta foc si descurcareata de fel, moldoveanca pan' la os, cu gura mare si artagoasa, doarme. Si eu ii dau la coate si ea ma injura, si eu ii car la coate, si ea ma injura si profa asta, o scorpie cu farmec, sta in spatele nostru si vede. Si pana se prinde omu' asta cu ochii albastrii...pana se prinde ca-i dau ghionturi cu motiv, profa tuseste, tuset-d-ala de "vezi ca te vad". De-acum omul asta nu mai are doar ochii albastrii, e toata albastra. Vinetie. Cred ca nu mai respira, stai sa verific...
Mi-e dor de oamenii astia atunci. Mi-e dor sa-i vad mai copii si mai simpli. Mi-e putin dor si de mine.
Dar nu-i nimic, pana maine mai am timp sa mai respir o singura data. Asa a zis colega mea din ultima banca, sala 1, istoria artei.

Se dă startul cadourilor, Sărbătorilor, zâmbetelor şi bucuriei!

       Gata ghetuţele? Sunt frumos făcute şi plasate la vedere? La noapte vine Moş Nicolae şi uite-aşa se dă startul Sărbătorilor...urmează o perioadă foarte frumoasă, pe care de-abia o aşteptăm în fiecare an, în care ascultăm colinde, admirăm luminile care vor face oraşul să sclipească, alegem brăduţul şi îl împodobim...

        Dar ce face ca luna aceasta să fie şi mai frumoasă? Este perioada în care petrecem mai mult timp alături de cei dragi, în care alegem cadourile pentru ei şi în care, ca nişte copii, aşteptăm cu emoţie cadourile pe care ştim că le vom primi. E greu se spus dacă ne bucură mai mult cadourile pe care le primim sau cele pe care le oferim :)

        Sunt însă copii al căror Crăciun nu seamană întotdeauna cu ceea ce ştim noi că trebuie să fie Crăciunul şi pentru care bucuria Sărbătorilor depinde de noi. Ce putem face pentru ca feţele lor să se lumineze de bucurie în prag de Sărbători?

       Aşa cum unii dintre voi ştiţi, copiii au o zână care se gândeşte la ei şi care face tot timpul eforturi pentru ca măcar o parte dintre ei să fie mai fericiţi, să zâmbească mai mult, iar vieţile lor să fie mai uşoare şi mai frumoase. Într-o lume de care ne plângem constant, pe bloguri sau în discuţii live, cum că oamenii sunt din ce în ce mai meschini, mai indiferenţi, că vrem schimbare, LiaLia ne arată constant că se poate şi altfel, că schimbarea este la îndemâna noastră şi depinde de noi! După ce, de luni de zile, a pus pe picioare şi a dezvoltat campania Oameni darnici, reuşind să aducă bucurie în vieţile multor oameni, LiaLia se ocupă acum de campania de Craciun pentru o mulţime de copii şi ne spune:

"Cum puteți voi să fiți Moși Crăciuni și spiriduși? În primul rând, gândiți-vă ce bucurie veți aduce copiilor, apoi vorbiți cu prietenii, cu colegii, cu ai voștri, scrieți pe blog la voi, să afle cât mai multă lume! Dacă fiecare dintre voi cumpără o ciocolată, o pereche de șosete sau de mănuși și o jucărie, pentru noi înseamnă 10-20 de lei. Adunate de la fiecare înseamnă multe cadouri! Vreau tare mult să le dăm copiilor și fructe (mandarine, banane, portocale), dar pentru că trebuie date proaspete, vă rog să nu cumpărați voi, ci dacă doriți și puteți, să-mi dați câte 2-3 lei ca să cumpăr multe deodată, cu o zi înainte sau în ziua în care merg la copii.

Deoarece timpul este foarte scurt și voi avea în multe locuri de ajuns, planul e următorul: până pe 13 decembrie voi cumpărați și adunați și de la alții care doresc să ajute. Apoi, luni 14, marți 15, miercuri 16 decembrie, între orele 18-19, la Universitate la statui, vă întâlniți cu mine și adunăm la un loc toate lucrușoarele. Acasă în laboratorul oamenidarnici (frumoasa mea sufragerie :D) voi împacheta cu grijă fiecare cadou, iar pe 17, 18, 21, 22 poate și 23 decembrie, le voi trimite prin poștă și le voi duce la copii. Pentru cei care chiar nu au cum să ajungă pe 14-16 la Universitate, dați un mail și vedem cum ne întâlnim. Nu-i așa că nu e greu?"
 

Chiar nu este greu! Regăsiţi toate detaliile aici. Sunt convinsă că putem să ne mobilizăm, cât mai mulţi, pentru a face o bucurie copiilor, şi că dăruind dulciuri, jucării şi alte cadouri de sezon pentru a face copiii fericiţi, ne vom face, în primul rând, o bucurie nouă înşine...