Câteva filme clasice din categoria "must see"
It's a wonderful life (1946)
Cred că s-au scris atâtea despre acest film, că am impresia că, orice aş spune, nu fac decât să repet...George Bailey, un copil şi un tânar ca oricare altul, însufleţit de multe vise, din care, cel mai ardent, acela de a călători, de a vedea lumea, se vede nevoit să renunţe succesiv la aceste vise pentru a-l ajuta pe tatăl său la întreprinderea de credite, apoi pentru a continua munca acestuia şi a-i ajuta pe oamenii din oraş să reziste lăcomiei lui Henry Potter, proprietarul singurei bănci din oraş şi a majorităţii afacerilor. După ce se îndrăgosteşte şi se căsătoreşte cu Mary Hatch, renunţă complet la planurile sale de a călători. Alături de ea şi de copii, duce o viaţă în slujba oamenilor, ne realizând uneori cât de fericit este, de fapt. Înaintea Crăciunului, din cauza unei erori, se găseşte într-un grav impas financiar şi începe să-l bântuie ideea că ar fi preferat să nu se fi născut şi se gândeşte la sinucidere. Clarence este îngerul pe care Dumnezeu îl trimite pentru a-l salva şi care, aparent dezorientat, de-altfel un mucalit şi jumătate, găseşte ca şi soluţie să-i arate lui George cum ar fi fost pentru toţi ceilalţi viaţa, dacă nu s-ar fi născut el...
Călătoria de convingere a lui George este impresionantă şi creată excepţional! Un film care ne învaţă să nu subapreciem nici o zi şi nici un gest din viaţa noastră, pentru că importanţa fiecăruia, la fel ca şi fericirea fiecăruia, stă în gesturile mărunte, în momentele fiecărei zile, în zâmbetele celorlalţi şi în cele pe care le dăruim la rândul nostru...
În fine, ar fi muuuulte de zis despre acest film, desemnat ca cel mai bun film de Crăciun din toate timpurile, cu 5 nominalizări la Oscar (film, regie, actor în rol principal, montaj şi sunet), despre actori (James Stewart şi Donna Reed) şi jocul incredibil al acestora, despre ideea genială şi felul în care este transpusă în film, dar deja am vorbit prea mult despre un film care trebuie văzut, nu povestit şi disecat.
A breath of scandal (1960)
O comedie romantică savuroasă, aşa cum am impresia că numai în perioada filmului clasic se făceau...Sophia Loren joacă rolul unei prinţese austriece, rebelă pentru vremurile în care trăia, care se îndrăgosteşte de un tânăr american jucat de John Gavin, după ce îl ademeneşte pe acesta cu intenţia unei aventuri. Aventura însă nu se petrece, iar a doua zi, prinţesa este chemată degrabă la palat pentru a se pregăti de căsătoria cu un prinţ sau nu mai ştiu exact ce alt rang, o uniune necesară politic. Decisă să-şi răscumpere indiscreţiile scandaloase pentru care fusese trimisă de la curte, prinţesa ignoră, la început, reîntâlnirea cu Charlie, dar, cum cu dragostea nu poţi lupta, este nevoită să admită că s-a îndrăgostit de acesta...Momente amuzante, momente sensibile, momente Sophia Loren...un film care merită văzut.
Belle de Jour (1967)
Am văzut acest film demult şi nu-mi mai aminteam nimic...e drept că tema şi semnificaţiile erau de natură să-mi scape acum mulţi ani, motiv pentru care chiar cred că anumite filme, la fel ca şi multe cărţi, trebuie revăzute, recitite şi regândite prin prisma anilor şi a experienţei...
Încă de la început filmul mi-a amintit de Le mepris, film apărut în 1963, în regia lui Jean-Luc Godard, după cartea lui Alberto Moravia, şi nu doar pentru că îl are ca şi protagonist şi pe Michel Piccoli, cel care a avut rolul principal în Le mepris. La fel ca şi filmul menţionat, Belle de Jour sondează lumea interioară a fanteziilor, a instinctelor, laturile mai puţin expuse ale psihologiei feminine, cel puţin în perioada în care a apărut filmul. Tot similar cu Le mepris, se remarcă dorinţa femeii de a fi dominată şi chiar redusă la statutul de prostituată. Este vorba totuşi de o epocă destul de conservatoare, în care alternativele femeii erau destul de extremiste şi în care descătuşarea din punct de vedere erotic era oarecum legată de abatere şi de interzis. Luis Bunuel creează o operă de artă din realitate combinată cu crâmpeie de vise şi fantezii şi abordează cu maximă simplitate şi naturaleţe o temă cât se poate de complexă. Catherine Deneuve te lasă fără cuvinte în acest joc dual, în redarea femeii în întregul ei. Au fost momente din film în care am fost de-a dreptul vrăjită de eleganţă, stil, la fel cum am fost fascinată de combinarea acestor trăsături cu latura erotică, sălbatică a rolului, ambele ipostaze jucându-le magistral.
Unde se află oare limita dintre bine şi rău?! Cam asta ar fi întrebarea pe care ţi-o pui constant de-a lungul filmului şi rămâi analizând această idee mult timp după ce-l vezi...O iubire "interzisă" este, prin ea însăşi, ceva de condamnat, un păcat, dacă alegem să vedem prin prisma religiei, dar o iubire interzisă care aduce suferinţă şi neîmplinire nu este oare prin ea însăşi, prin nefericirea produsă, absolvită, iertată?
Ar fi multe de discutat pe tema asta, dar totuşi subiectul postării îl fac câteva filme...The end of the affair, avându-i ca protagonişti pe Deborah Kerr şi Van Johnson, este un must see, chiar de mai multe ori pentru mine, pentru că tot am senzaţia că, dusă de valul acţiunii, mi-a scăpat ceva. Scenariul făcut după cartea lui Graham Greene este excepţional! Nu mi s-a mai întâmplat de foarte mult timp să-mi doresc să notez în timpul unui film...nu am făcut-o, dar, atunci când îl voi revedea, voi reveni cu un later edit conţinând replicile care m-au impresionat. Este un film foarte intens, halucinant pe alocuri şi care, zic eu, nu poate lăsa pe nimeni indiferent...
Sunset Boulevard (1950)
Gloria Swanson, celebră în speciale pentru rolurile sale din filmele mute, aparând doar în cateva pelicule cu sonor, joacă rolul unei actriţe de film mut, a cărei faimă a apus, odată cu apariţia filmului sonor. Începutul filmului, imaginea cu scenaristul găsit mort în piscină, nu lasă loc la foarte mult suspans cu privire la destinul personajelor şi, cu toate acestea, pe parcurs, uiţi scena iniţială şi trăieşti drama, suspansul, surpriza, uneori, alături de protagonişti. M-a surprins ideea ca personajul scenaristului, deşi decedat, să nareze întreaga poveste...întotdeauna mi-a plăcut această abordare, pe care am regăsit-o, în general, în cărţi şi mai puţin în filme, şi mi s-a părut o îndrăzneală pentru anul 1950.
Astfel, conduşi de vocea lui William Holden, cel care joacă rolul scenaristului Joe Gillis, pătrundem într-o lume interesantă...lumea Normei Desmond, vedeta filmului mut, care nereuşind să accepte că gloria sa a apus, incapabilă să-şi înţeleagă vârsta, îl anagajează pe tânărul scenarist Joe Gillis să corecteze un scenariu foarte prost, scris de actriţă. Mi-a plăcut foarte mult felul în care Norma Desmond aprecia introducerea sonorului în filme, în sensul înlocuirii importanţei mimicii, a jocului actoricesc de bază, cum îl considera, cu cuvintele.
Filmul face parte din categoria film noir şi am găsit
aici o caracterizare detaliată a acestui gen de film.
O comedie romantică savuroasă, aşa cum am impresia că numai în perioada filmului clasic se făceau...Sophia Loren joacă rolul unei prinţese austriece, rebelă pentru vremurile în care trăia, care se îndrăgosteşte de un tânăr american jucat de John Gavin, după ce îl ademeneşte pe acesta cu intenţia unei aventuri. Aventura însă nu se petrece, iar a doua zi, prinţesa este chemată degrabă la palat pentru a se pregăti de căsătoria cu un prinţ sau nu mai ştiu exact ce alt rang, o uniune necesară politic. Decisă să-şi răscumpere indiscreţiile scandaloase pentru care fusese trimisă de la curte, prinţesa ignoră, la început, reîntâlnirea cu Charlie, dar, cum cu dragostea nu poţi lupta, este nevoită să admită că s-a îndrăgostit de acesta...Momente amuzante, momente sensibile, momente Sophia Loren...un film care merită văzut.
Am văzut acest film demult şi nu-mi mai aminteam nimic...e drept că tema şi semnificaţiile erau de natură să-mi scape acum mulţi ani, motiv pentru care chiar cred că anumite filme, la fel ca şi multe cărţi, trebuie revăzute, recitite şi regândite prin prisma anilor şi a experienţei...
Unde se află oare limita dintre bine şi rău?! Cam asta ar fi întrebarea pe care ţi-o pui constant de-a lungul filmului şi rămâi analizând această idee mult timp după ce-l vezi...O iubire "interzisă" este, prin ea însăşi, ceva de condamnat, un păcat, dacă alegem să vedem prin prisma religiei, dar o iubire interzisă care aduce suferinţă şi neîmplinire nu este oare prin ea însăşi, prin nefericirea produsă, absolvită, iertată?
