Noi doi, de Ion Pribeagu ( Poezii impertinente)

Smil Papuc şi cu Menaşe,
Se iubesc de parcă-s fraţi,
Ambii-s voiajori de seamă,
Şi tot ambii-s însuraţi.

Dar cum amândoi curtează
Chiar de-aici, de peste drum,
Pe drăcoasa văduvioară,
Raşelica lui Avrum.

Într-o zi, băgând de seamă
Cum că gluma se îngroaşe,
Şmil, – mai filozof probabil –
Îi propuse lui Menaşe:
-Măi, Raşela-i tare dulce,
Când o vezi cu umeri goi,
Are atâta şarm că poate,
Să ne dea la amândoi.
Dar ca să putem să facem
Şi puţină-economie:
Tu îi cumperi o poşetă,
Eu îi iau o pălărie.
Tu îi iei pantofi, rochiţă,
Eu o masă, o plimbare,
Pentru noi, chestiunea asta,
Nu-i un lucru atât de mare!
Şi-apoi, e-o zicătoare,
Care se adevereşte:
Când e vorba de-o iubită,
“Unde-s doi puterea creşte!”.
Şi asa trecut-a anul,
Iar Raşela drăgălaşe,
Petrecea cu Smil o lună,
Şi o lună cu Menaşe.
Însă, cum ades’ se-ntâmplă,
Soarta e neîndurată,
Că deodată, Raşelica,
A rămas însărcinată.
Şi-ntr-o noapte, -tocma’n luna
Cînd ea petrecea cu Smil, -
I-a venit să nască. Gata !
Ş’a născut iac-un copil.
Ce să facă Smil, sărmanul,
Cum să se descurce acuşi?
Cum s-anunţe pe Menaşe,
Care a plecat la Huşi?
Şi îi scrie o scrisoare,
Plină de amar şi foc:
…Totd’auna, tu, Menaşe,
Ai avut mai mult noroc!
Îţi trimit această veste,
De-aicea, de la Iaşi,
Ca să ştii:Raşela noastră,
A născut doi copilaşi!

Tu eşti norocos, Menaşe,
Iară eu, nefericit,
Căci copilul tău trăieşte,
Iar al meu, bietu’, a murit!”